Diplomaţia europeană şi Unirea Principatelor Române – de Sorin Liviu Damean


Harta Principatelor RomaneÎn cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, problema românească – a Unirii şi organizării moderne a Principatelor Moldova şi Muntenia (Valahia) – avea să devină o problemă internaţională, fiind inclusă, în mod oficial, pe agenda diplomaţiei europene. Din punctul de vedere al statutului juridic internaţional, cele două Principate, aflate sub suzeranitate otomană, erau socotite ca fiind parte integrantă a Imperiului Otoman şi, în acelaşi timp, sub protectorat rusesc, acesta din urmă instituit în mod oficial prin Tratatul de la Adrianopol din 14 septembrie 1829.
Confruntările dintre Puteri în regiunea de sud-est a continentului nu au fost generate doar de interese pur orientale, ci, mai cu seamă, europene. Triumful pangermanismului şi îndeosebi ascendenţa panslavismului  erau privite de Franţa şi Anglia ca o punere în cauză a însăşi existenţei Europei moderne ca civilizaţie şi ca realitate istorică .
Piatra unghiulară a istoriei diplomaţiei moderne a constituit-o menţinerea fragilului echilibru european. Încercarea Rusiei de a modifica această situaţie în favoarea sa – prin declanşarea războiului Crimeii (1853-1856) – a suferit un eşec lamentabil. În anul 1856 contextul european va fi favorabil acţiunii românilor pentru înfăptuirea unui pas important pe calea unităţii naţionale şi a modernizării.
Napoleon al III-leaUn sprijin substanţial şi eficient a sosit din partea Franţei, Împăratul Napoleon al III-lea Bonaparte fiind susţinătorul principiului naţionalităţilor. Ar fi o naivitate să credem însă că acest suport a fost unul total dezinteresat. Imperiul napoleonian viza în principal consolidarea prestigiului său internaţional, dobândirea unui statut menit să asigure predominanţa sa pe continentul european, precum şi interese economice în zona Dunării şi a Mării Negre. Pe de altă parte, Prusia şi Sardinia – angrenate la rândul lor în procesul complex al realizării propriei unităţi naţionale – au secondat politica franceză în Orient .
Pentru a minimaliza consecinţele înfrângerii militare care a pus capăt războiului Crimeii şi încercând să evite izolarea, Rusia ţaristă – pretendentă la moştenirea „omului bolnav” (Imperiul Otoman) – nu va fi ostilă ideii Unirii Principatelor, cu atât mai mult cu cât Ţarul Alexandru al II-lea poza în postura de campion al apărării intereselor creştine din Balcani.
Fidelă apărătoare a integrităţii Imperiului Otoman şi, totodată, ostilă politicii expansioniste ruseşti, Anglia va adopta o poziţie ambiguă faţă de problema unirii Principatelor.
O atitudine complet diferită de cea a celorlalte Puteri europene vor adopta Turcia şi Austria. Imperiul Otoman – aflat deja pe panta inexorabilă a decadenţei – conştientiza faptul că Unirea celor două provincii româneşti – Moldova şi Muntenia – ar aduce cu sine, mai devreme sau mai târziu, independenţa acestora. Se crea astfel un precedent periculos pentru popoarele creştine aflate încă sub dominaţie otomană. Nu mai puţin alarmată era Austria în ceea ce priveşte eventualitatea constituirii în viitor a unui stat român independent, care să cuprindă şi teritoriile româneşti aflate sub dominaţie habsburgică: Transilvania, Banatul şi Bucovina.
Interesele divergente ale Puterilor europene se vor dovedi greu de conciliat, fapt probat de dezbaterile Congresului de pace de la Paris (februarie-martie 1856). Cu acel prilej, contele Walewski, ministrul de Externe francez, avea să propună – aşa cum o făcuse anterior reprezentantul Franţei, baronul Bourqueney, la Conferinţa de la Viena din martie 1855 – unirea celor două Principate sub un Prinţ străin. Ideea avea să fie susţinută de reprezentanţii Rusiei, Angliei, Sardiniei şi Prusiei, dar respinsă cu vehemenţă de diplomaţii turc şi austriac. Aceştia din urmă invocau faptul că moldovenii şi muntenii nu ar fi dorit unirea într-un singur stat. După ample şi contradictorii dezbateri se va lua hotărârea convocării unor Adunări (Divanuri) ad-hoc, prin care românii să fie consultaţi în privinţa viitoarei lor organizări.
Tratatul de la Paris (30 martie 1856) consemna înlocuirea protectoratului rusesc asupra Principatelor Române cu un regim de garanţie colectivă a statelor semnatare, fiind menţinută însă şi suzeranitatea otomană. Potrivit uneia din clauze – de care românii vor şti să profite cu înţelepciune –, nici una din aceste Puteri nu avea dreptul să intervină cu forţa armată în Principate, fără acordul tuturor garanţilor.
Cauza românească avea să fie susţinută cu perseverenţă şi încurajată de reprezentantul francez la Constantinopol, Thouvenel. Aşa cum o dovedesc rapoartele sale diplomatice, firmanul de convocare a Divanurilor ad-hoc din Moldova şi Muntenia a fost smuls cu greutate Sublimei Porţi.
Eforturile benefice ale lui Thouvenel vor fi acompaniate de cele ale consulului francez la Iaşi, Victor Place. El a informat permanent Ministerul de Externe francez despre starea de spirit a opiniei publice din Moldova, dezvăluind planurile murdare ale caimacamului (locţiitorul Domnului) Vogoride, de falsificare grosolană – în complicitate cu diplomaţia otomană şi austriacă – a alegerilor pentru Divanurile ad-hoc.
Alegerile falsificate din Moldova – ce dădeau câştig de cauză antiunioniştilor – aveau să stârnească noi divergenţe între Puterile europene. Turcia – sprijinită şi încurajată de Austria şi Anglia – refuza sistematic organizarea de noi alegeri, ceea ce a determinat Franţa, Prusia, Sardinia şi Rusia să rupă relaţiile diplomatice. Încercând să evite izbucnirea unui nou conflict european, Împăratul Napoleon al III-lea s-a întâlnit cu Regina Victoria a Angliei la Osborne (6-10 august 1857). Aici se va ajunge la o soluţie de compromis: diplomaţia britanică accepta anularea alegerilor falsificate din Moldova, iar Franţa se declara de acord cu ideea unei uniri parţiale. Perioada care va urma înţelegerii de la Osborne va demonstra încă odată că nu diplomaţia europeană va da românilor unirea, ci o vor impune ei înşişi.
În urma reorganizării alegerilor, unioniştii moldoveni vor obţine o majoritate confortabilă. Drept consecinţă, Adunările ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi (deschise în septembrie 1857) – în care erau reprezentate toate categoriile sociale – au afirmat cu tărie dorinţele naţionale: autonomia, Unirea, Principe străin dintr-o familie domnitoare din Europa apuseană, guvernământ constituţional.
Comisia europeană – prezentă la Bucureşti – a înaintat raportul său şi cererile formulate de români reprezentanţilor Puterilor garante. După dezbateri lungi şi aprinse avea să fie elaborată Convenţia de la Paris (19 august 1858), care stabilea statutul internaţional al Principatelor Române şi principiile de organizare internă.
Convenţia – consecinţă a compromisului Puterilor garante – accepta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, cu doi domnitori autohtoni, două guverne şi Adunări diferite. S-au făcut concesii doar în ceea ce priveşte constituirea unei Comisii Centrale la Focşani pentru elaborarea legilor de interes comun. De asemenea, se va înfiinţa o Curte de Justiţie şi una de Casaţie unice, iar armata va avea un singur comandant. Convenţia a reprezentat o profundă dezamăgire pentru români şi a stârnit proteste la nivelul presei unioniste.
Interesant este faptul că “problema românească” a constituit pentru Napoleon al III-lea, în perioada premergătoare războiului cu Austria (războiul franco-sardo-austriac avea să izbucnească în aprilie 1859), o masă de manevră în politica sa faţă de Rusia şi Anglia.
Cu toate acestea, românii vor da dovadă de o deosebită maturitate politică, punând Puterile garante în faţa unui fait accompli. Alexandru Ioan CuzaLa 5 şi 24 ianuarie 1859 principiul Unirii s-a înfăptuit prin alegerea aceluiaşi Domnitor, Alexandru Ioan Cuza, în Moldova şi, apoi, în Muntenia. Nu atât evenimentul ca atare a surprins diplomaţii europeni, cât mai ales modalitatea executării sale. Ideea alegerii aceluiaşi Domnitor în ambele Principate circula printre unionişti (de pildă, partizanii lui Nicolae Golescu) încă din timpul dezbaterilor şi elaborării Convenţiei de la Paris din august 1858 şi nu a fost abandonată nici după aceea, fără a se desemna însă şi persoana avută în vedere .
În opinia “partidei naţionale”, dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza nu reprezenta o simplă uniune personală, ci un regim tranzitoriu spre înfăptuirea unei reale unităţi, politico-administrative, iar în perspectivă spre independenţă şi unirea tuturor provinciilor româneşti. Conştient de misiunea încredinţată, însuşi Cuza declara că noua demnitate princiară era doar una provizorie, dorinţa sa şi a naţiunii fiind aceea de a ceda, la momentul oportun, tronul Principatelor Unite unui Prinţ străin, dorinţă ce fusese formulată clar în programul afişat în timpul dezbaterilor Adunărilor ad-hoc .
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost socotită de Puterile garante drept o încălcare gravă a Convenţiei din august 1858. De fapt, românii au încălcat acest act internaţional doar în spiritul, nu şi în litera sa, profitând de lacunele existente. Nicăieri în Convenţie nu exista o interdicţie clară referitoarea la posibilitatea alegerii aceluiaşi Domnitor în ambele Principate.
Reacţia Puterilor garante, a diplomaţiei europene, a variat în funcţie de propriile interese în sud­-estul Europei. Cea care a susţinut cauza românească a fost şi de această dată Franţa, deşi cercurile diplomatice de la Paris erau mult mai rezervate, pentru a nu stârni suspiciunea celorlalte Puteri garante. Oricum, opinia publică franceză, mai ales presa, a primit cu satisfacţie dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.
Atitudinea binevoitoare a Franţei avea să fie împărtăşită şi de Rusia, al cărei obiectiv era acela de a submina autoritatea unui act, precum Tratatul de la Paris, ale cărui clauze erau “umilitoare” pentru cercurile diplomatice de la Sankt Petersburg. Cancelarul rus, Gorceakov, avea să­i transmită ministrului de Externe francez că Rusia va susţine Franţa la viitoarea Conferinţă pentru recunoaşterea dublei alegeri, însă numai pe timpul vieţii lui Cuza .
Sardinia a privit cu multă simpatie actul înfăptuit de români, iar Prusia, dincolo de anumite ambiguităţi, se declara în cele din urmă favorabilă cursului evenimentelor din Principate. Cât priveşte cercurile diplomatice londoneze, atitudinea acestora a oscilat de la necesitatea exercitării de presiuni pentru a anula dubla alegere la compromis şi conciliere. Austria, adversara ireconciliabilă a Unirii din considerente lesne de înţeles şi precizate de noi mai sus, solicita respectarea Convenţiei din august 1858, deci anularea dublei alegeri, poziţia sa înscriindu-­se pe linia politicii pe care o promova: păzirea sfântă a legitimismului monarhic şi repudierea principiului naţionalităţilor. Guvernul de la Viena ţinea să sublinieze că va refuza să adere la orice aranjament respins de Curtea suzerană. Cum era de prevăzut, Imperiul Otoman a respins cu vehemenţă dubla alegere şi a protestat pe cale diplomatică, insistând pentru o intervenţie armată menită a restabili “ordinea” în Principate şi convocarea unei Conferinţe în vederea obţinerii acordului Puterilor garante în această direcţie.
Manifestând prudenţă, Al. I. Cuza nu a trecut la realizarea imediată a unirii depline printr­-un nou fait accompli, ci a preferat – şi ca urmare a sugestiilor venite din partea diplomaţiei de la Quay d’Orsay – să consolideze poziţia câştigată şi să aştepte recunoaşterea dublei alegeri de către Puterile garante. De aceea, eforturile sale se vor concentra în această direcţie, fiind trimise, în lipsa agenţiilor diplomatice (atribut al statelor suverane), misiuni speciale în capitalele europene. La Constantinopol, Costache Negri va juca un rol deosebit de important, la fel de convingătoare dovedindu­-se misiunea lui Vasile Alecsandri la Paris, Londra şi Torino.
În aceste circumstanţe avea să survină convocarea Conferinţei de la Paris, ale cărei lucrări au început la 7 aprilie 1859. În cea de a doua şedinţă, Franţa, Rusia, Anglia, Sardinia şi Prusia au solicitat, de comun acord, Turciei să recunoască dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca Domnitor al Principatelor Unite.
În condiţiile izbucnirii războiului franco-­sardo-­austriac (26 aprilie 1859), Austria, prin forţa împrejurărilor – ameninţată de perspectiva mobilizării unei forţe armate consistente la graniţa transilvăneană – a devenit mult mai conciliantă, reluând legăturile cu autorităţile de la Bucureşti şi Iaşi. Cert este faptul că la ameninţările Porţii cu o intervenţie armată la nord de Dunăre, Domnitorul român a răspuns prin mobilizarea armatei Principatelor în tabăra de Floreşti (în apropiere de Ploieşti), moblizare care a fost percepută la Viena ca un fel de presiune exercitată asupra trupelor imperiale.
Stema Principatelor UniteÎntr­-adevăr, au existat în această perioadă şi unele încercări de colaborare între Cuza şi liderii emigraţiei maghiare în vederea declanşării unei acţiuni comune în Transilvania. Astfel de tratative, deşi s­au concretizat prin încheierea unor proiecte de convenţie, nu au mai fost finalizate şi puse în practică, pe de o parte, ca urmare a intransigenţelor liderului maghiar Lajos Kossuth în privinţa recunoaşterii naţionalităţii române în Transilvania, iar pe de altă parte, războiul franco-­sardo­-austriac s-­a încheiat destul de rapid.
Rămasă izolată, Poarta a fost la rândul său împinsă pe panta concesiilor, acceptând, în prima fază, să­-i acorde lui Alexandru Ioan Cuza două firmane de învestitură, formulând însă şi o serie de condiţii socotite de cercurile conducătoare române drept inacceptabile. Enumerăm câteva dintre acestea: Principele domnitor trebuia să se prezinte imediat la Constantinopol pentru învestitură; situaţia creată în Principate era recunoscută numai pe timpul domniei lui Cuza, iar în cazul unor noi încălcări ale Convenţiei de la Paris, Poarta era îndreptăţită a recurge la intervenţia armată. Opoziţia Domnitorului şi presiunile exercitate de Puterile garante au determinat Turcia ca, în final, să renunţe la cea mai mare parte a acestor clauze. În ultima şedinţă a Conferinţei de la Paris, Austria şi Turcia au recunoscut dubla alegere, fapt consemnat în protocolul din 6 septembrie 1859, iar firmanele de învestitură au fost remise la 15 şi 20 octombrie acelaşi an. Această recunoaştere a unei situaţii de fapt existente în Principate a constituit o însemnată victorie, atenţia factorilor de conducere de la Bucureşti şi Iaşi concentrându­-se în direcţia realizarii unităţii politico­-administrative.

Published in: on 10 Februarie 2010 at 23:40  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://csricraiova.wordpress.com/2010/02/10/diplomatia-europeana-si-unirea-principatelor-romane-de-sorin-liviu-damean/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: