Ecouri în România ale crizei sârbo-austro-ungare din anii 1908-1909 – de Bogdan Catana


Acest moment de cumpănă al relaţiilor internaţionale a avut un ecou deosebit în epocă, fiind perceput de unii istorici ca reprezentând un fel de preludiu al Primului Război Mondial. Criza sârbo-austro-ungară s-a petrecut pe fondul mai larg al crizei bosniace, fiind, de fapt, aspectul cel mai dramatic al acesteia. Aceasta a fost provocată de monarhia Habsburgică şi Imperiul Ţarist, care încercau să îşi asigure hegemonia în Balcani. Conflictul dintre cele două a avut implicaţii deosebite asupra scenei politice europene, deoarece celelalte mari puteri, în frunte cu Germania, Italia, Franţa şi Marea Britanie s-au văzut obligate, ca în funcţie de interesele lor, să ia atitudine faţă de conflictul dintre Viena şi Sankt Petersburg.

Momentele care au tensionat cel mai mult scena politică europeană au fost reprezentate de evenimentele petrecute în toamna anului 1908, respectiv anexarea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria şi proclamarea independenţei Bulgariei, prin transformarea acesteia în regat (ţarat). Aceste evenimente, la rândul lor, s-au petrecut pe fondul instabilităţii din Imperiul Otoman, cauzată de revoluţia „Junilor turci”.

Desfăşurarea evenimentelor din 1908 a fost pregătită sistematic de diplomaţia vieneză, cu începere din 1906, când la conducerea acesteia a ajuns contele Alois von Aerenthal [foto stânga] (1854-1912), considerat de unii drept artizanul crizei bosniace din 1908. Agresivitatea politicii externe austro-ungare, mai ales în ceea ce priveşte problemele balcanice a fost conferită şi de numirea ca şef al statului major a lui Conrad von Hoetzendorf [foto dreapta](1852-1925). Acţiunea energică a diplomaţiei vieneze s-a produs şi pe fondul incapacităţii de reacţie a Rusiei, care încă se resimţea de pe urma înfrângerii din războiul cu Japonia şi a revoluţiei din anii 1905-1907, nemaiputând astfel să intervină prompt în favoarea aliatului său tradiţional, Serbia.

Anexarea Bosniei a provocat o mare nemulţumire în Serbia, ceea ce a dus la numeroase manifestaţii la Belgrad împotriva Austro-Ungariei, apoi chiar la pregătiri militare. Întreaga opinie publică din Serbia s-a arătat deranjată de acţiunea vecinului de la nord. Iniţial diplomaţia sârbă a contat pe sprijinul Rusiei. În acest sens ministrul de externe al Serbiei, Milovan Milovanović (1863-1912), într-o întrevedere pe care a avut-o în august 1908 cu omologul său rus, A.P. Izvolski (1856-1919), a fost sfătuit să ceară compensaţii în cazul includerii Bosniei şi Herţegovinei în cadrul Austro-Ungariei. Cu toate acestea, două săptămâni mai târziu, la Buchlau, în Cehia de azi, miniştrii de externe austro-ungar şi rus s-au înţeles în privinţa anexării Bosniei şi Herţegovinei la Dubla monarhie. Cu toată opoziţia Serbiei, care se pregătea chiar şi de un eventual război cu Dubla monarhie, hotărârea fusese luată. Indecizia Rusiei şi sprijinul german pentru Austro-Ungaria au tranşat problema în favoarea Vienei. Cu toate că Serbia a încheiat chiar şi un tratat de alianţă cu Muntenegrul în octombrie 1908, Rusia a dat înapoi şi a sfătuit Serbia la începutul anului 1909 să se abţină de la orice provocări faţă de Austro-Ungaria, ceea ce s-a şi întâmplat în lunile următoare.

În privinţa poziţiei României faţă de evenimentele din 1908 trebuie amintită atitudinea regelui Carol I [foto],  care, deşi era un adept convins ale alianţei cu Puterile Centrale iar în ultimii ani păstrase o anumită răceală faţă de Serbia şi regele Petru, nu a subscris niciodată planurilor agresive ale Vienei în Balcani şi s-a pronunţat în mai multe rânduri, în perioada premergătoare izbucnirii crizei, pentru menţinerea unor bune raporturi între Austro-Ungaria şi Serbia, declarându-se ferm împotriva intenţiilor agresive ale Vienei faţă de Belgrad. O poziţie asemănătoare, chiar pro-sârbească avea şi Ionel Brătianu, ministrul de externe al României din acea perioadă. Carol a criticat deschis atitudinea incorectă a baronului Aerenthal, care declarase la un moment dat că Serbia ar fi putut fi despăgubită printr-un loc în Comisia dunăreană, idee care nu era nici pe placul riveranilor, nici pe cel al României. În scrisorile către sora sa Maria, Carol vorbea şi despre situaţia grea a Serbiei, care la începutul anului 1909 era încă în fierbere, deşi pacea era deja asigurată.

În perspectiva unui conflict diplomatic între Belgrad şi Viena, care ar fi putut degenera într-unul european, guvernul român a adoptat o decizie majoră în politica sa externă, avertizând Viena că într-o asemenea situaţie ţara noastră se va vedea obligată să denunţe obligaţiile care îi reveneau conform tratatului existent între România şi Tripla Alianţă. Cu toate acestea, poziţia Serbiei continua să fie destul de fragilă, ea fiind pe deplin conştientă că va fi foarte greu să conteze pe sprijinul uneia dintre Marile Puteri. În septembrie 1908, Milovan Milovanović [foto dreapta] a prezentat această situaţie dificilă a Serbiei şi însărcinatului cu afaceri al României la Belgrad, Constantin Conţescu. Demonstraţia de forţă a Puterilor Centrale cu ocazia crizei din 1908 a avut efect şi asupra diplomaţiei române, care a devenit mai receptivă la sfaturile venite dinspre Berlin şi Viena. Cu toate acestea, înlocuirea lui Dimitrie A. Sturdza (1833-1914) cu I.I.C. Brătianu (1864-1924) în 1909 la conducerea Partidului Naţional Liberal a făcut ca România să adopte o atitudine mult mai independentă.

În legătură cu situaţia creată, însărcinatul cu afaceri al României la Sofia a avut o serie de discuţii cu omologul său sârb, Simić. Acesta, socotit ca fiind unul dintre apropiaţii lui Milovanović, arăta că Belgradul considera că, dacă o singură putere europeană nu va recunoaşte anexarea Bosniei şi Herţegovinei, atunci chestiunea va rămâne în suspans, permiţând soluţionarea acesteia în timp, în concordanţă cu aspiraţiile naţionale ale poporului sârb. Din punctul de vedere al lui Simić, Serbia era gata pentru o luptă decisivă, această problemă fiind una de care depindea întregul viitor al ţării sale, dar totul se putea face numai cu ajutorul Rusiei. Atât Austro-Ungaria, cât şi Serbia au făcut intense pregătiri de război în lunile septembrie, octombrie 1908. Cele ale Serbiei erau de natură defensivă şi aveau în vedere masarea tuturor garnizoanelor din Belgrad pe Dunăre datorită temerii faţă de un atac din nord. Pregătiri asemănătoare se făceau şi pe celălalt mal al Dunării, pe teritoriul ungar. Acestea aveau în vedere intimidarea Serbiei, dar şi a Rusiei care în acea perioadă trecea printr-o gravă criză financiară şi militară.

Situaţia dificilă în care se găsea Serbia a făcut-o să-şi înteţească eforturile pentru atragerea vecinilor de partea sa în cazul unui conflict cu Viena. Privirile Belgradului erau îndreptate către Muntenegru, Bulgaria, dar şi Turcia şi România. astfel în luna octombrie 1908 în presa belgrădeană au apărut o serie de articole de simpatie faţă de statul român şi mai ales faţă de soarta românilor din Transilvania. Ziarele vorbeau despre o luptă comună a celor două state pentru apărarea intereselor lor comune din provinciile aparţinând Dublei Monarhii. În aceeaşi perioadă, sub lozinca „Trăiască România şi românii subjugaţi” a avut loc o mare manifestaţie în faţa legaţiei române din Serbia iar în Skupština de la Belgrad, ministrul sârb de externe, dr. Milovan Milovanović îşi exprima regretul că relaţiile cu România, deşi destul de amicale, nu erau cultivate mai îndeaproape. De asemenea, oficialităţile belgrădene au trimis telegrame de mulţumire atât unor ziare româneşti, precum „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Conservatorul”, cât şi unor personalităţi româneşti precum N. Iorga, A.D. Xenopol, T. Maiorescu, P.P. Carp, care în ultimele luni apăraseră punctul de vedere al Serbiei şi se situaseră cu totul alături de aceasta. În această atmosferă cordială istoricul sârb Jovan Radonić (1873-1956) a mers la Bucureşti unde a luat legătura cu membrii Ligii Culturale în vederea unei acţiuni comune a românilor şi sârbilor din Imperiul habsburgic. Acelaşi ton amical îl întâlnim şi în depeşa confidenţială trimisă de ministrul sârb de externe dr. M. Milovanović omologului său român, Ionel Brătianu, prin intermediul ministrului sârb la Bucureşti, M.G. Ristić. Astfel, Milovanović îi transmitea cele mai călduroase mulţumiri lui Brătianu pentru declaraţiile amicale ale acestuia faţă de Serbia şi îşi exprima speranţa pentru consolidarea solidarităţii dintre România şi Serbia. Milovanović îşi încheia pledoaria arătând că Serbia nu va uita ajutorul României din acele momente şi că ţara sa se va achita mai devreme sau mai târziu faţă de vecinii săi care au sprijinit-o.

Deşi era din ce în ce mai puţin probabil ca Serbia să aibă sorţi de izbândă, aceasta s-a menţinut pe poziţii şi a cerut compensaţii, chiar şi în primele luni ale anului 1909. Acest lucru era semnalat şi de ministrul român la Belgrad, Victor Cuciureanu în rapoartele sale din ianuarie 1909.

Astfel, acesta considera că nu mai exista niciun om politic la Belgrad care să creadă că cererile guvernului sârb condus de Pera Velimirović [foto](1848-1921), în privinţa autonomiei Bosniei şi Herţegovinei sau a compensaţiilor teritoriale ar mai putea fi satisfăcute, cu toate că diplomaţia sârbă continua să le susţină. Ceea ce era de aşteptat s-a întâmplat în a doua jumătate a lunii februarie 1909. Astfel, Rusia, ţinând cont şi de recomandarea venită de la Londra, a sfătuit Serbia să renunţe la orice compensaţii teritoriale. Văzându-se singură, Serbia a trebuit să recunoască noua situaţie din Bosnia prin circulara guvernului sârb din 25 februarie/10 martie 1909. Serbia era astfel nevoită să îşi ceară public scuze şi să renunţe la pretenţiile sale. Pe plan extern, acest act a fost văzut nu neapărat ca o înfrângere a Serbiei, ci mai degrabă ca o capitulare a Rusiei. Un an mai târziu diplomaţia rusă şi-a recunoscut înfrângerea prin înlocuirea lui Izvolski cu Sazonov la conducerea ministerului de externe.

Serbia a încercat să reziste presiunilor internaţionale până în ultimul moment, fie prin intermediul noului guvern condus de Stojan Novaković, fie prin diverse ziare oficiale, precum Samouprava, care îndemnau în articolele lor la rezistenţă. Austria întreţinea şi ea aceste agitaţii din Serbia prin diverse afirmaţii ale cercurilor guvernamentale sau ale presei, ajungându-se în luna februarie 1909 la ameninţări directe ale Austro-Ungariei cu privire la ocuparea Serbiei.

Pe de altă parte, ministrul României la Belgrad, V. Cuciureanu, susţinea că atitudinea Rusiei, care pe cale oficială refuzase orice act de susţinere a Serbiei, pare să se fi schimbat în martie 1909, având în vedere că aceasta transmitea acum Belgradului să nu recunoască anexarea celor două provincii de către vecinul de la nord, deşi diplomaţia ţaristă ştia că o asemenea poziţie din partea Serbiei nu putea influenţa în niciun fel mersul evenimentelor.

În martie 1909, încordarea dintre Serbia şi Asutro-Ungaria ajungând la cote foarte înalte, forţele politice şi militare din România au fost nevoite să îşi ia toate măsurile de precauţie în eventualitatea unui conflict între cele două state mai sus menţionate. Astfel ministrul Britanic la Bucureşti, Sir William C. Greene, nota în rapoartele sale despre zvonurile care circulau la Bucureşti în martie 1909 în legătură cu pregătirile guvernului român pentru mobilizarea Corpului I Armată. Această măsură avea menirea strategică de a proteja România în eventualitatea înfrângerii armatei sârbe şi împingerii ei pe teritoriul României de către armata austro-ungară. Totuşi ministrul britanic considera că implicarea României în conflictul sârbo-austro-ungar era puţin probabilă, mai ales datorită relaţiilor de bună vecinătate dintre cele două state.

Acelaşi diplomat britanic mai sus amintit arăta în rapoartele sale că în cadrul unei întrevederi cu regele Carol din luna aprilie 1909, acesta i-ar fi declarat că, după eşuarea soluţiei aducerii unui „Prinţ european”, instaurarea unei regenţe solide ar fi fost un avantaj politic pentru Serbia. În ceea ce priveşte viitorul economic al Serbiei, Carol era de părere că acesteia i-ar fi fost mult mai bine dacă s-ar fi integrat economic în cadrul Imperiului Dualist decât să rămână izolată, aşa cum se găsea atunci, şi privată de acces la mare.

Serbia a acţionat pe diverse planuri în încercarea sa disperată de a împiedica anexarea. În acest sens ministrul român la Constantinopol relata în noiembrie 1909 despre încercările fără succes ale Serbiei de a ajunge la un acord cu Turcia pentru încheierea unei alianţe. Ministrul român considera că Serbia dorea mai degrabă împiedicarea unui acord austro-turc în privinţa Bosniei şi Herţegovinei. În aceste condiţii guvernul României în frunte cu Ionel Brătianu înţelegea situaţia grea în care se afla Serbia şi de aceea încerca să convingă cele două state aflate în dispută să evite declanşarea unui conflict armat. Chiar dacă din punct de vedere politic România era angrenată faţă de Puterile Centrale, începând cu această criză se poate observa un anumit început de distanţare a ţării noastre faţă de grupul politico-militar amintit mai sus, şi mai ales faţă de mai-marele vecin de la nord-vest.

În ceea ce priveşte atitudinea opiniei publice din România faţă de evenimentele din 1908-1909, putem spune că ea a fost total defavorabilă Austro-Ungariei şi clar în favoarea Serbiei. Aceste evenimente au avut loc într-o perioadă când procesul de maghiarizare a românilor transilvăneni era în plină desfăşurare. Românii şi-au manifestat în mod deschis simpatia faţă de Serbia şi totalul dezacord faţă de politica austro-ungară.

O asemenea manifestare de simpatie a fost descrisă în luna iulie 1909 de un funcţionar al Legaţiei Turciei la Belgrad, într-un raport către ministrul turc de externe, Mehmed Rifat paşa (1860-1925). Din respectivul raport aflăm despre sosirea la Belgrad în ziua de duminică, 11 iulie 1909 a unui grup de circa 300 români din Bucureşti, Turnu Severin şi alte oraşe româneşti. Aceştia au fost foarte frumos primiţi de populaţia şi autorităţile belgrădene. Ei erau însoţiţi de senatorul Titus Frumuşanu, care, la banchetul dat în onoarea oaspeţilor români de municipalitatea belgrădeană, a rostit un discurs preluat de numeroase ziare din Serbia. „Noi nu venim ca delegaţi ai guvernului român, ci ca delegaţi ai poporului român pentru a dovedi poporului sârb simpatia şi dragostea noastră. Poporul român nu împărtăşeşte ideile guvernului român în privinţa politicii externe. Românii doresc prietenia sârbilor, alături de care ei vor lupta împotriva duşmanului comun până la ultima picătură de sânge. Prin eroica lor rezistenţă contra Austriei, sârbii au ştiut să câştige simpatia tuturor românilor şi a lumii civilizate de aceea eu strig: Trăiască Serbia, trăiască prietenia româno-sârbă, trăiască Confederaţia balcanică”.

A doua zi, grupul de români s-a întreţinut îndelung cu Maiestatea Sa, Regele Petru I [foto] şi cu ministrul de externe, Milovan Milovanović, aflaţi la plimbare în parcul Topčider. În după-amiaza aceleiaşi zile Milovanović s-a deplasat la hotelul Moskva, unde erau cazaţi românii, şi a continuat discuţiile cu aceşti pentru câteva ore. Grupul de români a părăsit Belgradul în seara zilei de 12 iulie, când, în jurul orelor 23, s-au deplasat spre debarcader însoţiţi de o mare mulţime care îi aclama strigând „Trăiască românii!, Trăiască prietenia româno-sârbă!”

Un alt aspect interesant al acestui episod este acela că vizita excursioniştilor români la Belgrad a coincis cu prezenţa la Sinaia a arhiducelui Franz Ferdinand, dar cercurile diplomatice din cele trei state au afişat o atitudine prin care păreau să nu dea nicio importanţă acestei coincidenţe. Această stare de fapt a fost primită cu o deosebită satisfacţie la Belgrad, iar la Bucureşti au avut loc o serie de acţiuni de protest. Astfel, pentru manifestaţia din 19 octombrie / 1 noiembrie 1908 au fost concentrate numeroase trupe de jandarmi pentru a proteja clădirea legaţiei austro-ungare din Bucureşti. Asemenea manifestaţii au avut loc şi la Craiova, Brăila, Bacău. De asemenea, acţiuni de protest de genul celor amintite mai sus au avut loc şi în faţa Camerei Deputaţilor, cu ocazia dezbaterii adresei de răspuns la mesajul tronului din toamna anului 1908.

Alte ziare, mai ales cele de stânga, precum Dimineaţa şi Adevărul, au dus adevărate campanii împotriva monarhiei de Habsburg datorită politicii acesteia faţă de românii transilvăneni. Adevărul declara răspicat că românii erau alături Serbiei, deoarece dreptatea era de partea acesteia. România Muncitoare considera că Austria nu are niciun drept asupra Bosniei şi Herţegovinei, deoarece aceste provincii au fost luate Serbiei de către turci, apoi anexate de Viena, iar sârbii reprezentau populaţia majoritară a celor două provincii.

Evenimentele din anii 1908-1909 au fost percepute în epocă ca reprezentând un succes incontestabil al Dublei Monarhii. Pentru România însă momentul a reprezentat începutul desprinderii de Tripla Alianţă, fapt observat cu o mai mare claritate în anii 1912-1913. În privinţa relaţiilor româno-sârbe aceste evenimente au demonstrat că, în ciuda anumitor perioade de neîncredere reciprocă, conducătorii şi populaţia celor două state erau net favorabili unei apropieri între România şi Serbia în plan politic şi diplomatic şi net împotriva Vienei, datorită practicilor bazate pe intimidare şi forţă ale acesteia.

Published in: on 13 Februarie 2010 at 17:26  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://csricraiova.wordpress.com/2010/02/13/ecouri-in-romania-ale-crizei-sarbo-austro-ungare-din-anii-1908-1909-de-bogdan-catana/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: