Relaţii româno-germane în perioada 1866-1881 – de Sorin Liviu Damean


Relaţiile româno-germane în perioada aflată în centrul atenţiei noastre s-au caracterizat printr-o evoluţie sinuoasă, determinată de statutul juridic internaţional al României, ca parte garantată, şi de atitudinea Prusiei (Germaniei) în calitate de Putere garantă. După alegerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (foto) la Tronul României, cercurile conducătoare de la Bucureşti, prevalându-se de relaţiile de rudenie ale noului Domnitor cu Casa Regală prusiană, contau pe un sprijin eficient din partea acesteia pentru înfăptuirea aspiraţiilor naţionale. Dacă un astfel de sprijin s-a manifestat, în privinţa anumitor chestiuni, în limitele dictate de interesele germane, au existat însă şi suficiente momente de tensiune. Avem în vedere atitutidinea opiniei publice din România în timpul conflictului franco-prusian, aşa-numita „afacere Strousberg”, poziţia Cabinetului de la Berlin faţă de recunoaşterea independenţei statului român.
Ca urmare a înfrângerii militare a Austriei de către Prusia (iulie 1866), devenise perceptibilă o reaşezare a raportului de forţe la nivel continental şi o răcire a raporturilor franco-prusiene, în principal datorită chestiunii Luxemburgului , ceea ce se va repercuta negativ şi în privinţa atitudinii lui Napoleon al III-lea faţă de prezenţa unui Hohenzollern pe Tronul României. Dincolo de aparenţe, politica franceză urmărea atragerea Imperiului habsburgic în cadrul unei alianţe împotriva Prusiei şi, totodată, menţinerea statu-quo-ului în sud-estul Europei . În asemenea circumstanţe, intenţia lui Carol I de organizare a armatei prin intermediul instructorilor prusieni, concomitent cu neglijarea misiunii militare franceze prezentă în România încă din vremea lui Cuza, erau de natură a inspira foarte puţină încredere la Paris .
Deşi Carol I îşi punea mari speranţe în obţinerea unui ajutor diplomatic eficient din partea patriei sale de origine în sensul recunoaşterii noului regim instituit la Bucureşti, cancelarul Bismarck (foto), oricât ar părea de surprinzător, îşi declara dezinteresul faţă de „problema orientală” şi, în acelaşi timp, faţă de „Hohenzollern-ul de la Dunărea de Jos”. Pentru a asigura izbânda cauzei germane, priorităţile diplomaţiei bismarckiene erau: consolidarea victoriei asupra Austriei şi izolarea Franţei prin constituirea unui sistem de alianţe . În timp ce Cabinetul de la Petersburg accepta soluţionarea „problemei germane” potrivit concepţiei bismarckiene, diplomaţia de la Wilhelmstrasse lăsa să se înţeleagă că, la momentul oportun, va adera la proiectul Rusiei de denunţare a clauzei referitoare la neutralizarea Mării Negre . Prin urmare, Cabinetul de la Berlin va păstra o atitudine rezervată în privinţa recunoaşterii lui Carol I, acordându-şi adeziunea doar în momentul în care o vor face, prin note identice (la începutul anului 1867), şi celelalte Puteri garante, cu excepţia Rusiei ce procedase printr-o acţiune unilaterală.
În calitate de fost ofiţer al armatei Regelui Wilhelm I (foto) şi participant direct la o campanie militară, Principele Carol era pe deplin familiarizat, potrivit gradului său, cu sistemul de instrucţie şi comandă, cu disciplina şi operativitatea trupelor prusiene, a căror superioritate avea să fie  confirmată prin victoria de la Sadowa din iulie 1866. Devine astfel explicabilă opţiunea Domnitorului pentru preluarea şi adaptarea modelului prusian la cerinţele armatei române, manifestându-se speranţa unui sprijin efectiv din partea Berlinului.
Pe această linie se înscrie sosirea în România, la solicitarea expresă a lui Carol I, a locotenent-colonelului prusian von Krenski, ce se bucura de o bună reputaţie militară în cadrul Statului Major. Întrucât în ţară exista deja – încă din timpul domniei lui Cuza – o misiune militară franceză coordonată de E. Lamy, iniţiativa Domnitorului a fost interpretată în mod exagerat şi eronat ca  o  ofensă  adusă  Cabinetului  de  la  Tuilleries  şi  Împăratului  Napoleon al III-lea . Este adevărat că misiunea franceză fusese treptat ignorată şi, în cele din urmă, retrasă la începutul anului 1869, odată ce influenţa prusiană se contura cu o mai mare claritate în privinţa organizării militare şi a schimbării uniformelor. Cu o notă de vizibilă ironie, consulul francez  la Iaşi consemna că se adoptase până şi celebra cască cu vârf, elementul distinctiv al echipamentului trupelor prusiene .
În egală măsură însă, infatuarea locotenent-colonelului von Krenski şi atitudinea sa autoritară stârniseră serioase nemulţumiri în rândurile armatei, aspecte semnalate de membrii Guvernului şi exploatate de presa opoziţionistă în sensul acuzării Suveranului de „prusificarea” ţării. Consilierul intim al lui Carol I pe probleme de organizare militară devenise, în scurtă vreme, o persoană indezirabilă în anumite cercuri politice bucureştene şi era privit cu suspiciune de diplomaţia  franceză. Şi cum Napoleon al III-lea „vedea pe Bismarck în toate colţurile” , ne putem explica iritarea Cabinetului de la Paris vizavi de prezenţa la Bucureşti a ofiţerului din Statul Major prusian. De altfel, pentru a se evita agravarea unei situaţii deja tensionate şi în urma directivelor de la Berlin, Krenski avea să se reîntoarcă în patrie, misiunea sa încheindu-se prematur . Potrivit afirmaţiilor consulului francez la Iaşi, impresia generală era aceea că politica României „pare a fi dictată sau mai degrabă impusă de către Cabinetele de la Berlin şi St. Petersburg” .
Dincolo de exagerările sau aprehensiunile diplomatului francez, ce nu agrea orientarea României spre Prusia şi Rusia, exista, într-adevăr, o stare de nemulţumire faţă de influenţa exercitată asupra lui Carol I de consilierul său militar prusian, Krenski, socotit de răuvoitori ca un „al doilea Librecht (persoană ce jucase un rol nefast în anturajul fostului Domnitor Al. I. Cuza – n.n.)” . În aceeaşi măsură era criticată atitudinea de superioritate afişată de consulul Prusiei la Bucureşti, care avea mare trecere pe lângă Suveran şi care avea să intre, de altfel, în conflict, în anul 1869, chiar şi cu premierul Dimitrie Ghica . Cu o perceptibilă doză de maliţiozitate, diplomatul francez la Bucureşti socotea că cel care „dirijează” politica internă a ţării nu era altcineva decât colegul său prusian, Keyserling .
Pe linia sondării poziţiei Cabinetelor europene faţă de cerinţele românilor se înscriu atât vizita lui Carol I în Crimeea (august 1869), cât şi călătoria în Occident (august-noiembrie acelaşi an). Deşi a fost primit cu onorurile cuvenite unui Suveran şi decorat cu însemnate distincţii ale Caselor Regale şi Imperiale europene, Carol I nu fusese prea entuziasmat de rezultatul demersurilor sale. La Paris, ca şi la Viena sau Berlin nu a primit decât asigurări de bunăvoinţă şi sfaturi de moderaţie şi prudenţă. Devenise limpede că, momentan, situaţia internaţională nu era favorabilă veleităţilor de independenţă ale românilor şi cu atât mai puţin unei acţiuni insurecţionale în Balcani. Nici una din Puterile europene nu agrea redeschiderea „problemei orientale”, care putea constitui germenele unui conflict general.
În vara anului 1870, exista în ţară o atitudine de nemulţumire faţă de tendinţa lui Carol I de a gravita în jurul Prusiei. Prin urmare, Domnitorul avea să fie supus unor atacuri concentrice din interior, mai ales de la tribuna parlamentară, unde N. Blaremberg, exponent al grupării conservatoare, adresează o interpelare în legătură cu atitudinea României în cazul declanşării conflictului franco-prusian. Autorul interpelării sugera manifestarea simpatiei faţă de Franţa şi chiar necesitatea adoptării unei poziţii active, de implicare pentru realizarea aspiraţiilor naţionale. Radicalii, înlăturaţi de la putere ca urmare a presiunilor externe, nu se vor lăsa mai prejos, încercând să profite de complicaţiile generate de candidatura la Tronul Spaniei – socotită indezirabilă la Paris – a lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (foto),  fratele  Domnitorului  şi  prezumtiv  succesor al acestuia. Ei îl avertizau pe  Carol I că, în conformitate cu prevederile constituţionale, Tronul României ar deveni vacant în lipsa moştenitorilor pe linie bărbătească directă. Totodată, lăsau să se înţeleagă satisfacţia cu care va fi primită la Paris detronarea Principelui prusian de la gurile Dunării .
Marcat vizibil de ostilitatea nedisimulată a presei radicale la adresa persoanei sale şi a Prusiei, Domnitorul – după cum mărturiseşte în Memorii – se gândea la alternativa abdicării, care nu va reprezenta decât o stratagemă. Consulul francez de la Iaşi era informat, de către o „persoană de încredere”, că Principele Carol exprimase Cabinetului din Berlin decizia sa de a părăsi Tronul României, însă a fost sfătuit să renunţe şi să aştepte desfăşurarea evenimentelor . Prinţul Carol Anton îi recomandase fiului său, încă din timpul crizei politice de la Bucureşti, să dea dovadă de mai multă energie, „ceea ce ar sili Europa să reia convingerea că mâna ta ţine cu tărie cârma guvernamentală” . La rândul său, Prinţul moştenitor al Prusiei îşi manifestase neîncrederea „în teoria banală a «partidei de răsturnare» cum de obicei se aude vorbindu-se când undeva se ivesc dezordini”, exprimându-şi speranţa că Domnitorul „va câştiga rând pe rând legitimul sprijin al bărbaţilor cinstiţi şi drepţi” din ţara sa .
Manifestaţiile de simpatie faţă de Franţa devin tot mai frecvente, întocmindu-se chiar liste de subscripţie publică în favoarea răniţilor francezi, fără a se produce dezordini nici la Iaşi, nici în alte districte din Moldova. Carol I îşi exprima indignarea faţă de articolele partizane la adresa Franţei din ziarele opoziţioniste, care „rivalizau între ele (…) cu declaraţii necugetate, dezlănţuindu-se împotriva Germaniei, fără nici un motiv” . Ecourile evenimentelor de la Bucureşti îl determinau pe ambasadorul S.U.A. din capitala otomană, E. Joy Morris, să constate că România se afla într-o situaţie foarte critică, Principele Carol I găsindu-se în postura de a fi expulzat în urma unei „revoluţii” şi a „intrigilor” Franţei, Austro-Ungariei şi Rusiei .
În asemenea circumstanţe, o semnificaţie aparte are demersul particular şi confidenţial al lui Carol I concretizat într-o scrisoare adresată suveranilor Angliei, Austro-Ungariei, Italiei, Prusiei şi Rusiei în  25 noiembrie/7 decembrie 1870. Aici el insista asupra dificultăţilor pe care le întâmpină în guvernarea ţării, subliniind că puterea executivă „rencontra des grands obstacles dans l’application de cette nouvelle loi fondamentale (Constituţia – n.n.) qui se trouvait en raport ni avec l’état du devéloppement intérior, ni avec les allures et les traditions du pays”. Situaţia era dezastruoasă nu numai pentru România, „mais aussi très prejudiciable aux intérêts des grands Empires voisins et de l’Europe entière”. Remediul era acela de a institui în ţară, de comun acord cu Puterile garante, un regim stabil şi puternic menit să înlăture obstacolele pe care le generează situaţia existentă, atât pe plan intern, cât şi extern. O asemenea alternativă – se sugera în scrisoare – ar putea fi discutată la viitoarea Conferinţă de la Londra, ce urma să dezbată proiectul Rusiei privind înlăturarea clauzei din Tratatul de la Paris din 1856, de neutralizare a Mării Negre . Epistola respectivă avea să fie socotită „un demers particular, un balon de încercare lansat de Principe din proprie iniţiativă” .
Ţinând cont de recomandările sosite de la Sigmaringen, Carol I a considerat necesar a sonda atitudinea Puterilor garante şi disponibilitatea acestora în sensul unei revizuiri a Constituţiei române. Primul pas l-a reprezentat – aşa cum am observat – scrisoarea sa către suveranii Puterilor garante. Următoarea mişcare gândită de Domnitor trebuia să fie înaintarea unui Memoriu, care să conţină măsurile considerate necesare redresării ţării şi, totodată, schimbării statutului juridic internaţional. Însă, cancelarul Bismarck îi transmisese consului prusian la Bucureşti, von Radowitz, instrucţiuni precise în sensul convingerii lui Carol I de a amâna „până după încheierii păcii orice plan ar fi având de a se adresa Puterilor garante!” .
Poziţia lui Bismarck avea să fie clar exprimată într-o scrisoare adresată Principelui României la 30 decembrie1870/10 ianuarie 1871. Cancelarul german ţinea să-i precizeze lui Carol I că „nu poate să se aştepte din partea străinătăţii la nici un ajutor, ci mai curând la rea-voinţă”, singura alternativă fiind aceea de a se bizui „numai şi numai pe resursele de care dispune în propria sa ţară”. Totodată, în eventualitatea unei crize, Bismarck recomanda ca „fiecare rezoluţiune luată să pară independentă şi liberă, iar nu impusă de o forţă exterioară, şi ca motivele nobile şi curate care conduc Alteţa Voastră să se manifeste în mod lămurit” . Asemenea sfaturi coroborate şi cu răspunsul oficial al Regelui Prusiei la scrisoarea Principelui  – care, de fapt, reitera afirmaţiile cancelarului – au fost de natură a-l convinge pe Carol I de necesitatea ralierii oamenilor politici hotărâţi să susţină dinastia.
Incontestabil, situaţia devine din ce în ce mai critică în momentul prezentării la Camera Deputaţilor (în februarie 1871) a raportului Comisiei de anchetă parlamentară asupra construcţiei căilor ferate, concesionată unui Consorţiu prusian condus de Henri Bethel Strousberg (foto). Insolvabilitatea Consorţiului prusian – prilejuită de speculaţiile bancare, dar şi de scăderea cotaţiei acţiunilor la bursă în urma izbucnirii războiului dintre Franţa şi Prusia – avea să stârnească panică printre acţionari, deoarece obligaţiunile emise de concesionari nu stipulau plata dobânzilor de către aceştia, ci doar garanţia statului român. La întreţinerea atmosferei încordate contribuiau şi presiunile exercitate de Cabinetul din Berlin, pentru a impune statului român plata cuponului, în vederea asigurării dividendelor acţionarilor germani implicaţi în construirea căilor ferate române. Concesiunea Strousberg se metamorfozează acum într-o autentică afacere de proporţii scandaloase, intensificându-se atacurile opoziţiei împotriva „Prinţului prusian”.
Penibil afectat de respectivul incident, Domnitorul – aşa cum o afirmă şi într-o scrisoare din ianuarie 1871 adresată cancelarului Prusiei – era ferm decis să depună toate eforturile pentru a reglementa „afacerea” căilor ferate în interesul României .
Revelatoare pentru starea de spirit existentă este reacţia lui I. C. Brătianu din Adunarea Deputaţilor. El ţinea să precizeze că în cazul în care Guvernul de la Berlin „ne va impune cu forţa să plătim cuponul, atunci să se ştie că nu plătim o datorie, ci rechiziţiunea simpatiilor ce am avut şi avem pentru naţiunea franceză” . Mai mult decât atât, liberalii radicali lansau un avertisment la adresa lui Carol I, ziarul radicalilor, „Românul”, apărând, în ianuarie 1871, cu un ferpar pe prima pagină,  pentru a marca invadarea Parisului de către trupele prusiene.
În astfel de circumstanţe, la 10 martie 1871, avea loc un banchet, organizat de comunitatea germană din Bucureşti, prilejuit de sărbătorirea zilei de naştere a lui Wilhelm I, abia proclamat Împărat. Aniversarea a determinat, din partea unor cetăţeni ai Capitalei, manifestaţii de simpatie pentru Franţa învinsă şi de ostilitate la adresa Germaniei . Această atitudine – acutizată de unele ciocniri între manifestanţi şi organizatori -, avea să fie socotită de    Carol I ca o ofensă adusă persoanei sale şi Germaniei, consulul de la Bucureşti, von Radowitz solicitând satisfacţie.
Fără a insista aici asupra detaliilor, precizăm că „incidentul de la Sala Slătineanu” (10 martie 1871) şi stratagema abdicării practicată de Carol I aveau să conducă la constituirea unui Guvern în frunte cu liderul conservator Lascăr Catargiu (foto). Datorită componenţei sale, noul Cabinet va fi apreciat de Titu Maiorescu drept „cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiei de la 1866” , în timp ce liberalii îl calificau drept „Ministerul ieşit din bătaia de cizmă a puternicului proconsul de Radovici (Radowitz – n.n.) .
O preocupare stringentă a Domnitorului şi a Guvernului conservator avea să o reprezinte „foarte neplăcuta afacere Strousberg” , soluţionarea acesteia fiind cu atât mai necesară cu cât presiunile din partea Germaniei se amplificau. Discuţiile asupra respectivei afaceri se vor finaliza – după respingerea proiectului guvernamental – prin adoptarea legii ce prevedea rezilierea concesiunii Strousberg şi, în cazul în care posesorii de obligaţiuni nu se constituiau într-o Societate de acţionari, răscumpărarea căilor ferate de către statul român . Soluţia preconizată de Camera Deputaţilor şi votată la 5/17 iulie 1871 a declanşat reacţia cercurilor diplomatice de la Berlin. Potrivit afirmaţiei consulului francez la Bucureşti, Georges Le Sourd, agentul diplomatic german, von Radowitz, ar fi exercitat o puternică presiune asupra lui Carol I şi a Guvernului său în sensul reglementării „afacerii Strousberg” în favoarea deţinătorilor de obligaţiuni.
Pe de altă  parte, ziarul liberalilor radicali, „Românul”, îşi intensifica atacurile împotriva Domnitorului şi a miniştrilor săi, ce erau ironizaţi cu apelativul „Guvernul Radowitz” . Proiectul de lege adoptat de Parlament nu era de natură a-l mulţumi pe Suveran, astfel că el refuză să-l sancţioneze, cu toate insistenţele miniştrilor şi a preşedintelui Camerei.
Atitudinea Parlamentului român a stârnit iritarea cancelarului Bismarck, ce nu ezită să se adreseze Porţii, în calitate de Putere suzerană, pentru soluţionarea chestiunii căilor ferate potrivit intereselor acţionarilor germani. Un asemenea demers – ce reprezenta o încălcare a autonomiei României – a fost de natură a-l determina pe Carol I, profund marcat de acest gest din partea patriei sale de origine, să sancţioneze legea . Concomitent, ministrul român de Externe, Costa-Foru, avea să-i remită consulului german o notă, în care sublinia că „România se va apăra totdeauna contra unui amestec al Turciei în afacerile sale externe” .
Situaţia devine din ce în ce mai încordată, atât Poarta cât şi reprezentanţii Puterilor garante acreditaţi la Bucureşti iniţiind demersuri pe lângă Guvernul român pentru rezolvarea „afacerii” într-un  sens  favorabil  acţionarilor . Agentul  diplomatic român la Viena şi Berlin, P. P. Carp (foto), transmitea informaţii precise, potrivit cărora Bismarck începuse o veritabilă campanie ostilă statului român, în timp ce presa europeană susţinea interesele deţinătorilor de obligaţiuni. Prin urmare, Domnitorul consemna cu amărăciune că „afacerea Strousberg” se transformase dintr-o „chestiune de drept” într-o „chestiune de forţă” . Pe la mijlocul lunii august 1871, Cabinetul de la Viena îşi oferea chiar „bunele sale mijlociri spre a aduce o împăcare”, fireşte în interesul acţionarilor  care  trebuiau  să  beneficieze  din  partea  statului  român de o dobândă de cel  puţin 5% .
Aşadar, problema căilor ferate române căpăta profunde implicaţii diplomatice, prin amestecul, mai mult sau mai puţin direct, al Puterilor garante. Atitudinea intransigentă a Cabinetului de la Berlin se manifesta printr-o serie de acţiuni menite a desconsidera autonomia României. Astfel, Guvernul german, prin intermediul girantului Consulatului de la Bucureşti, declara că nu recunoaşte dreptul României de a coresponda direct cu Cabinetele europene. În consecinţă, nota diplomatică a ministrului de Externe român adresată consulului Radowitz fusese remisă direct Sublimei Porţi.
Totodată, în calitate de reprezentant al Imperiului german, Radowitz primise „lettres d’introduction” şi nu de acreditare, la care se adauga şi beratul otoman, procedură ce fusese până acum intenţionat omisă pentru a menaja susceptibilităţile Guvernului de la Bucureşti. Aşa cum observa, cu oarecare maliţiozitate, consulul francez Le Sourd, trufaşul Imperiu german îl trata pe Carol I „ca un guvernator general al unei provincii turceşti”, Bismarck urmărind „să pedepsească România pentru că nu a consimţit la cererile sale” .
„Chestiunea Strousberg” intră într-o nouă fază în momentul în care concesiunea era anulată de un tribunal de arbitri (octombrie 1871), constituindu-se Societatea acţionarilor căilor ferate române, în frunte cu bancherii germani Bleichröder şi Hansemann, ce se angaja să definitiveze lucrările. În schimb, partea română se obliga să achite cupoanele începând cu 1 ianuarie 1872 şi să garanteze o dobândă 5%. Acest proiect avea să fie supus dezbaterilor parlamentare şi votat, cu unele modificări, în decembrie 1871 .
După un refuz iniţial şi după noi ameninţări din partea lui Bismarck – ce vehicula ipoteza convocării unei Conferinţe a Puterilor garante -, acţionarii acceptă proiectul . Soluţia fusese binevenită, mai ales în condiţiile în care Cabinetele europene recomandau cu stăruinţă Guvernului român să evite în acel moment „orice complicaţii serioase” . Cu toate acestea, Carol I îi mărturiseşte franc lui Bismarck impresia nefavorabilă pe care a produs-o intervenţia Porţii, ca urmare a presiunilor exercitate de Cabinetul de la Berlin . La rândul său, Mihail Kogălniceanu, aflat în opoziţie, declara în şedinţa Camerei din 15/27 decembrie 1871 că problema căilor ferate trebuie soluţionată „în plină libertate şi independenţă a ţărei” .
Sancţionarea Convenţiei cu Societatea acţionarilor (ianuarie 1871) l-a pus pe Domnitor într-o situaţie extrem de dificilă şi de delicată , întreaga „afacere” servind drept „cal de bătaie pentru amatorii de agitaţii şi complicaţii” . De pildă, cotidianul „Românul”, întocmind un bilanţ al anului 1871, constata că fusese „un an nefast, dezastruos, plin de doliu, plin de umiliri şi de crude decepţiuni. (…) Aşadar iată cadoul făcut României pentru anul 1872: vânzarea României la teutoni, stăpâni pe cele mai principale drumuri de fier, un stat în stat, o putere ocultă, care va dicta de acum înainte indigenului” .
În opinia liberalilor, „chestiunea căilor ferate” merita toată atenţia, întrucât, pe de o parte, privea autonomia noastră politică, administrativă şi economică, iar pe de altă parte, situaţia financiară a ţării. Concluzia la care ajungeau aceştia era aceea că acceptarea Convenţiei cu Societatea acţionarilor reprezenta „o ruină pentru finanţele ţării” şi, mai mult decât atât, România fusese „condamnată politiceşte şi înfeudată economiceşte străinului” .
Soluţia adoptată de Guvernul conservator se va dovedi, însă, temporară, astfel că, la sfârşitul anului 1874 şi începutul celui următor, eterna afacere a căilor ferate „pricinuieşte Principelui multă grijă”. Societatea condusă de Gerson Bleichröder (foto) şi Adolf Hansemann solicitase statului român efectuarea unui împrumut pentru terminarea liniilor ferate, ceea ce nu era prevăzut în Convenţia semnată anterior.
În noile circumstanţe, Camera propune un proiect de lege pentru răscumpărarea parţială a căilor ferate (iunie 1875), iniţiativă respinsă de Societatea acţionarilor. La acestea se adaugă ameninţările lui Bismarck cu ruperea relaţiilor diplomatice, într-un moment în care Guvernul român avea nevoie de sprijinul Berlinului în reglementarea unei alte chestiuni, aceea a perfectării tratatelor comerciale cu alte state. După îndelungate şi anevoioase tratative desfăşurate până în primăvara anului 1876, problema răscumpărării parţiale sau integrale a reţelei de căi ferate stagnează – şi ca urmare a agravării „crizei orientale” -, fiind reluată după 1878.
Consecinţa imediată a menţinerii Guvernului conservator a reprezentat-o revigorarea campaniei anticarliste prin publicarea în străinătate a unor articole maliţioase semnate de D. A. Sturdza (sub pseudonimul Erdmann von Hahn) şi reproduse apoi în presa liberală.  De pildă, semnatarul articolelor amintite preciza că la urcarea pe Tron a Principelui Carol de Hohenzollern, românii speraseră că modelul german – în ceea ce priveşte economia, administraţia, justiţia, instrucţiunea publică, simţul datoriei, probitatea şi onestitatea – va fi implantat în România. În opinia sa, aceste speranţe nu numai că nu s-au împlinit, dar influenţa germană „s-a nimicit cu desăvârşire” ca urmare a poziţiei Cabinetului de la Berlin faţă de „chestiunea căilor ferate” şi a faptului că Principele Carol „a călcat pe urmele predecesorului său (Al. I. Cuza – n.n.) în toate ramurile administraţiunii”. Criticându-se, în mod exagerat, situaţia internă şi chiar acţiunile diplomatice pentru dobândirea independenţei naţionale, se ajungea la concluzia că întreaga responsabilitate revine lui Carol I, care „nu trebuia să se înconjoare de elementele cele mai reprobate de ţară”. Mai mult decât atât, „nu numai că n-a făcut nimic pentru a ordona răului să se oprească şi să se instituie binele, ci a provocat într-un mod pozitiv situaţiunea cea mai rea şi disperată” .
Tonul şi violenţa unor astfel de acuzaţii ne îndreptăţesc să considerăm că acestea erau, de fapt, expresia nemulţumirii provocate de obstinaţia cu care Suveranul amâna rechemarea la guvernare a liberalilor, a căror concepţie în ceea ce priveşte ritmul şi căile modernizării societăţii româneşti diferea de cea a conservatorilor.
La începutul anului 1873, încurajat de situarea pe o platformă comună a celor trei „Curţi nordice” (Rusia, Germania şi Austro-Ungaria) şi mizând pe un eventual sprijin diplomatic din partea acestora, Carol I a avansat din nou proiectul dobândirii independenţei, însă unii miniştri conservatori socoteau momentul ca fiind inoportun. De altfel, numirea lui Vasile Boerescu în fruntea Ministerului Afacerilor Străine însemna revigorarea campaniei de presă în sensul acomodării opiniei publice cu ideea dobândirii independenţei pe cale diplomatică.
Gruparea Rosetti-Brătianu, aflată în opoziţie de aproape cinci ani de zile, nu împărtăşea orientarea politicii externe româneşti spre cele trei Puteri ale Nordului şi nici campania diplomatică iniţiată de conservatori. În opinia liberalilor radicali, orice încercare de a obţine sprijinul Germaniei, în condiţiile existenţei unei alianţe a acesteia cu Rusia şi Austro-Ungaria, era privită ca o aservire economică şi politică a României. Chiar dacă se pronunţau pentru „relaţiuni amicale cu toate Puterile Europei”, singura politică „în adevăr românească” nu putea fi alta decât aceea a colaborării cu statele latine din Occident. „Ne-ar fi peste putinţă – se sublinia în cotidianul „Românul” – de a atribui Germaniei alt scop decât acela de a face din noi un fief secundar, atârnând de Ungaria, fief principal, destinate însă şi unul şi altul a fi hamalii intereselor germane, pentru puterea şi gloria marii Germanii” .
Revenind, pe parcursul a mai multor numere, asupra garanţiei colective (asigurată prin Tratatul de la Paris din 1856), ziarul „Românul” considera că aceasta era principalul obstacol în calea instituirii protectoratului exclusiv al unei Puteri. Interesante sunt argumentele invocate în sprijinul aserţiunii că scopul real al celor trei „Curţi nordice” ar fi de fapt acela de a desfiinţa Tratatul de la Paris. Austro-Ungaria viza obţinerea de noi avantaje în Orient, Rusia urmărea redobândirea sudului Basarabiei, iar Germania ar fi privit cu satisfacţie distrugerea unei opere franceze, pentru a profita de complicaţiile ce ar rezulta de aici. În concluzie, orice acţiune menită a duce la desfiinţarea Tratatului de la Paris din 1856, „care a creat actuala Românie” şi care garantează integritatea Imperiului otoman, înseamnă „a distruge întreaga operă politică întemeiată pe dânsul” .
O însemnătate politică deosebită a avut-o călătoria Domnitorului în Occident (iunie 1873), unde a fost primit cu onorurile cuvenite unui Suveran, atât la Viena cât şi la Berlin. Întrevederea lui Carol I cu Împăratul Wilhelm I (iulie 1873) a fost de natură să reliefeze doar „prietenia şi simpatia părintească” a acestuia, însoţite de recomandări referitoare la întărirea armatei. De altfel, cancelarul german avea să declare, cu cinism, ambasadorului britanic la Berlin că „independenţa României este o chestiune care nu-l interesează” , mai ales că Bismarck nu a putut uita manifestaţiile de simpatie faţă de Franţa din 1870-1871 şi nici poziţia Guvernului princiar în ceea ce priveşte reglementarea „afacerii Strousberg”. Pe de altă parte, importanţa perfectării unor convenţii comerciale şi necesitatea proclamării independenţei au constituit, ulterior, şi subiectul conversaţiei dintre Carol I şi consulul german Pfuel, acesta din urmă recomandând Suveranului „să se păzească de orice hotărâre pripită şi necugetată” . Nici călătoria lui Carol I în Germania din cursul anului următor, care a avut drept scop obţinerea unui  sprijin  diplomatic  în  favoarea  cerinţelor  româneşti, nu a fost de natură a schimba atitudinea Cabinetului de la Berlin, însuşi Împăratul  Wilhelm I evitând cu delicateţe discuţiile politice .
Odată cu izbucnirea „crizei orientale” în 1875, Bismarck avea să-i declare ambasadorului rus la Berlin că îşi manifestă disponibilitatea de a subscrie la un posibil aranjament privind ocuparea Bosniei de către  trupele austro-ungare, în schimbul „unor avantaje pentru Rusia spre Basarabia” , ceea ce era de natură a ştirbi integritatea teritorială a României. Ulterior, în condiţiile desfăşurării negocierilor cu Rusia, Domnitorul Carol dorea să afle atitudinea Germaniei în această privinţă. Bismarck fusese înştiinţat, în mod strict confidenţial, de propunerea Rusiei de a încheia o convenţie cu România pentru reglementarea trecerii trupelor sale. Solicitând opinia cancelarului german în această privinţă, Carol I mărturisea că el însuşi înclină spre un astfel de aranjament, care „garantează demnitatea Principelui şi integritatea teritorială”. Atât Bismarck, cât şi Prinţul Carol Anton, îi sugerau Domnitorului României să încheie un tratat cu Rusia, alternativă preferabilă unei treceri a trupelor ţariste fără  existenţa unui acord.
După proclamarea independenţei României şi cucerirea ei pe câmpul de luptă, departe de a acorda un sprijin eficient pentru ţara în fruntea căreia se afla un Principe de Hohenzollern, cercurile diplomatice de la Wilhelmstrasse nu păreau deloc dispuse a recunoaşte noua situaţie decât  în măsura în care Guvernul român va urgenta soluţionarea pretenţiilor acţionarilor germani în „afacerea căilor ferate”. Acest punct de vedere a fost adus la cunoştinţa agentului diplomatic român de către secretarul de stat von Bülow, care, pur şi simplu, refuza să discute „chestiunea independenţei”, iar pentru a nu lăsa nici o urmă de îndoială, preciza că o asemenea linie de conduită întruneşte aprobarea Împăratului Wilhelm I . Ba mai mult, cancelarul Bismarck – supus şi unor puternice presiuni din partea consilierului său financiar, influentului bancher evreu Gerson Bleichröder – solicitase Rusiei „să reţină sumele pe care ea le datorează României (veniturile mănăstirilor din Basarabia) şi să le trimită direct la Berlin, în contul Societăţii germane a căilor ferate române , propunere respinsă categoric de Cabinetul de la Petersburg, chiar dacă  el însuşi manifesta „une reserve extrême” faţă de problema recunoaşterii independenţei .
Demersurile în favoarea recunoaşterii independenţei înaintea încheierii tratatului de pace nu au dus la rezultatul scontat, atât Carol I, cât şi premierul I. C. Brătianu fiind convinşi că „pentru a ajunge la un compromis cu Rusia, Anglia şi Puterile aderă la retrocedarea Basarabiei”. Speranţele Domnitorului în dobândirea unui suport diplomatic al patriei de origine au fost practic spulberate de afirmaţia categorică a lui Bismarck, potrivit căreia: „Imperiul german nu va sacrifica amiciţia sa cu Rusia” . Mai mult, cancelarul german – urmărind cu asiduitate a media buna înţelegere între Viena şi Petersburg – îi sugera Împăratului Wilhelm I să nu susţină pretenţiile române asupra districtelor basarabene, „dacă de acest punct depinde satisfacerea Rusiei” . Se confirma, încă o dată, faptul că Puterile europene ţineau prea mult la propriile interese pentru a mai face concesii unui stat mic, în curs de afirmare.
Având în vedere noile circumstanţe, Carol I îl trimite pe I. C. Brătianu (foto) la Viena şi Berlin, cu scopul de a câştiga simpatia guvernelor respective în favoarea cauzei româneşti. Cât priveşte Cabinetul german, acesta se arătase „extraordinar de rezervat”. Bismarck nu numai că sugera încetarea oricărei rezistenţe în ceea ce priveşte sudul Basarabiei, dar se arăta preocupat, în special, de răscumpărarea căilor ferate de către statul român. În egală măsură, Prinţul Carol Anton recomanda fiului său o politică realistă, întrucât nu erau mari speranţe în adoptarea unei conduite comune a Puterilor europene împotriva Rusiei.
Congresul de pace de la Berlin avea să fie prefaţat de încheierea unor acorduri bilaterale secrete între Puterile europene direct interesate. Toate acestea demonstrau, o dată în plus, că Puterile europene îşi urmăreau propriile interese în dauna statelor mici. Acum, Bismarck, satisfăcut de cursul evenimentelor, putea să-şi asume rolul de „samsar cinstit” – dar care s-a dovedit a fi unul interesat şi subiectiv – la masa verde a tratativelor.
În preajma întrunirii Congresului, Puterile europene refuză a lua în consideraţie admiterea delegaţilor români, sub pretextul că independenţa României nu fusese recunoscută. Un alt argument invocat era acela că la respectivul for urmau să participe doar semnatarii Tratatului de la Paris din 1856.
În pofida opoziţiei Cabinetelor europene, Domnitorul decide să-i trimită la Berlin pe M. Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, deşi îşi exprima convingerea că nici una dintre Marile Puteri nu va susţine România; cu toate acestea, cei doi delegaţi aveau instrucţiuni precise „să persevereze şi să reziste la toate sugestiile unei tranzacţii în problema Basarabiei” .
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de pace de la Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de „a supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” . Se înţelege de la sine că totul era spre beneficiul Marilor Puteri şi în dauna statelor mici, ce nu îşi puteau proteja interesele. În condiţiile amintite mai sus, reiese cu claritate că forumul european întrunit la Berlin nu reprezenta altceva decât  „o solemnă reprezentaţie”, după ce „piesa fusese în aproape toate amănuntele ei, aranjată dinainte în culise”. Vom reuşi astfel să înţelegem conduita reprezentanţilor Puterilor europene în timpul şi la sfârşitul Congresului.
Chiar în ziua deschiderii solemne a respectivului areopag european, plenipotenţiarii României adresau o scrisoare oficială lui Bismarck, solicitând să fie admişi „pentru a expune şi apăra drepturile ţării lor”, exprimându-şi, totodată, speranţa că diplomaţii întruniţi la Berlin vor binevoi „să-i asculte mai înainte de a delibera asupra intereselor românilor” . Intuind sensul realităţilor, Carol I aştepta cu „îngrijorare şi încordare” deciziile Congresului. „Basarabia – aprecia Domnitorul într-o epistolă către tatăl său – este un preţ de pace foarte comod, care nu costă nimic Puterile Mari şi la care Rusia ţine mai mult decât  la cele mai multe foloase câştigate în ultima campanie” .
Problema audierii plenipotenţiarilor români la Congres a constituit subiectul şedinţei din 17/29 iunie 1878 şi a fost susţinută de unul dintre reprezentanţii Angliei, marchizul Salisbury (foto), care invoca în sprijinul iniţiativei sale faptul că emisarii greci s-au bucurat de această favoare,  deşi nu au participat efectiv la război. Dacă reprezentanţii Italiei, Austro-Ungariei, Franţei şi Imperiului otoman nu au ridicat obiecţii în acest sens, nu acelaşi lucru se poate spune despre Bismarck şi plenipotenţiarii ruşi.
Printr-un exces de zel şi „imparţialitate”, preşedintele Congresului, departe de a uşura sarcina emisarilor români, socotea admiterea acestora, în condiţiile în care pretenţiile Guvernului princiar erau cunoscute încă din perioada anterioară, un motiv în plus de a spori dificultăţile celor care se confruntau cu delicata operă de pacificare.
Hotărât să nu cedeze în privinţa anexării sudului Basarabiei, cancelarul rus Gorceakov (foto) căuta să sugereze avantajele pe care le-ar obţine statul român primind în schimb Dobrogea şi Delta Dunării. O astfel de soluţie era considerată indispensabilă stabilirii unor bune raporturi între cei doi vecini şi pentru consolidarea păcii în Orient.
La finalul dezbaterilor, Bismarck, care se asocia punctului de vedere exprimat de plenipotenţiarii ruşi, ţinea să precizeze că „opera Congresului ar fi incomplectă, dacă  Înalta Adunare ar lăsa să subsiste o dispoziţiune de la care va atârna în viitor o amintire dureroasă pentru naţiunea rusă, pe câtă vreme schimbul propus nu pare a fi contrariu intereselor României”. Iată cum, ipoteticul sprijin al Germaniei în beneficiul cauzei române, la care năzuiseră Domnitorul şi Guvernul său, era pur şi simplu năruit.
Dacă avem în vedere atitudinea mai sus amintită a Puterilor europene, nu este de mirare că Mihail Kogălniceanu şi I. C. Brătianu, în cursul unor întrevederi cu diplomaţii acreditaţi la Congres, au primit din partea tuturor „manifestări de simpatie”, care se dovedeau a fi însă „pur convenţionale”. Întrevederea cu Prinţul moştenitor al Germaniei nu a depăşit sfera amabilităţilor de circumstanţă. Ba mai mult, Frederic-Wilhelm, în pofida simpatiei ce o nutrea faţă de Principele Carol I, a încercat să sugereze poziţia dificilă, de arbitru, pe care şi-a asumat-o patria sa, ceea ce nu îngăduia o intervenţie în favoarea statului român, orice demers în acest sens fiind considerat inoportun. De fapt, Germania,  interesată în satisfacerea propriilor obiective, dorea menţinerea pe o platformă comună a Rusiei şi Austro-Ungariei în privinţa „chestiunii orientale”. În asemenea circumstanţe, concluzia era una singură şi a fost sesizată de cei doi oameni politici români: „pacea se va încheia, dar în detrimentul statelor slabe şi mai ales al României” .
Pentru a se asigura ţării rangul ce i se cuvenea în Europa, ministrul de Externe – printr-o notă circulară de la 1/13 iulie 1878 adresată reprezentanţilor noştri diplomatici de la Paris, Roma, Viena, Berlin, St. Petersburg şi Belgrad -socotea că este oportun, în conformitate cu noul statut al României şi pe baza principiului reciprocităţii, a solicita respectivelor Cabinete să accepte transformarea agenţiilor diplomatice şi a consulatelor generale de la Bucureşti în legaţii. Astfel, titularii acestora urmau să aibă calitatea de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, uzanţe universal stabilite între statele suverane .
Informat de dorinţa Guvernului princiar, secretarul de stat von Bülow îi preciza limpede agentului nostru diplomatic, Vârnav-Liteanu, hotărârea cancelarului Bismarck de a respecta „cu rigurozitate” prevederile Tratatului de la 1/13 iulie 1878, îndeplinirea condiţiilor legate de independenţa României fiind indispensabilă pentru trimiterea la Bucureşti a unui ministru plenipotenţiar. Domnitorul Carol I era, la rândul său, mâhnit de atitudinea Curţii şi a Cabinetului de la Berlin, cu atât mai mult cu cât sperase într-un sprijin eficient din partea acestora în ceea ce priveşte stabilirea de relaţii diplomatice reciproce, corespunzătoare noului statut al României de ţară independentă, precum şi referitor la exercitarea unei influenţe asupra Rusiei pentru a obţine „o promptă evacuare a trupelor” .
Surprinzătoare pentru Carol I a fost atitudinea „neamicală” a Germaniei. Abilul cancelar, de conivenţă cu Bleichröder, se folosea de „problema israelită” ca un mijloc de presiune asupra Guvernului de la Bucureşti, pentru a obţine, de fapt, răscumpărarea căilor ferate române potrivit condiţiilor exorbitante ale bancherilor germani. Acelaşi M. Eminescu evidenţia, ceea ce toată lumea politică observase, că „o seamă de Puteri, ai (sic!) căror interese nu sunt armoniabile cu existenţa statului român, sperau a avea în cestiunea evreilor un mâner cu care să ne poată mişca în direcţia ce le convine” .
Revizuirea art. 7 din Constituţie va stârni discuţii îndelungate şi contradictorii în Parlament şi în afara acestuia, motiv pentru care autorităţile de la Bucureşti lansau demersuri pe lângă Cabinetele europene în vederea recunoaşterii independenţei înainte de îndeplinirea condiţiei prevăzute în art. 44 din Tratat. Numai că o asemenea ipoteză continua a fi respinsă categoric de Franţa şi Germania, în timp ce Anglia se mulţumea „cu naturalizarea câtorva evrei”, iar Italia se declara satisfăcută dacă  se suprima pur şi simplu art. 7 din Constituţia română .
Proiectul Guvernului, după interminabile şi, adeseori, furtunoase dezbateri, era adoptat de Parlament în varianta naturalizării individuale şi nu colective, probând în acest fel atitudinea fermă a cercurilor conducătoare de la Bucureşti . Ca urmare a acestui vot, Italia va recunoaşte independenţa României, trimiţând la Bucureşti un ministru plenipotenţiar (decembrie 1879). Pe de altă  parte, diplomaţia de la Wilhelmstrasse a reuşit să convingă guvernele de la Londra şi Paris să facă acest lucru printr-o notă identică, însă numai după rezolvarea „chestiunii căilor ferate”.
Încă din aprilie 1878, Bismarck evidenţiase – în timpul vizitei lui I. C. Brătianu la Berlin – necesitatea stringentă a soluţionării problemei răscumpărării căilor ferate de către statul român. Aceeaşi cerinţă era reiterată şi ministrului român de Finanţe, D. A. Sturdza (foto), cancelarul german amintind că sunt în joc multiple interese, care „nu pot fi trecute cu vederea”, printre acţionari numărându-se „domni înalţi şi dame de curte, lachei de-ai lor şi chiar birjari – într-un cuvânt aproape tot Berlinul!” .
Pretenţiile acţionarilor germani erau însă exorbitante, solicitând nu numai ipotecarea întregii reţele a căilor ferate, ci şi venitul net al monopolului tutunului . Profund nemulţumit de asemenea pretenţii, Carol I ţinea să-i precizeze girantului Consulatului german de la Bucureşti că „domnii din Berlin ar vrea să trateze România ca pe Egipt”, o atitudine incompatibilă cu noul statut dobândit de statul român. Suveranul regreta că răscumpărarea căilor ferate se transformase într-o necesitate politică, altfel ar fi refuzat sancţiunea sa unui asemenea proiect .
Convenţia cu Societatea acţionarilor a fost atacată vehement în Parlament pe motivul că aceasta constituia „o calamitate pentru ţară” şi, în acelaşi timp, „un dezastru financiar pentru stat” . Prin urmare, în noiembrie 1879, Camera a votat convenţia cu unele amendamente semnificative – printre care şi cel referitor la strămutarea sediului Societăţii acţionarilor de la Berlin la Bucureşti -, ceea ce nu era pe placul investitorilor germani. Cabinetul de la Wilhelmstrasse ameninţa chiar cu ruperea relaţiilor diplomatice, în eventualitatea în care autorităţile române nu reveneau asupra modificărilor respective, şi apelul la Poartă, în calitate de Putere suzerană. Cu alte cuvinte, continua a trata statul român ca o provincie vasală.
În astfel de circumstanţe, deosebit de primejdioase pentru statul român – a cărui independenţă nu era recunoscută de Germania, Franţa şi Anglia -, Corpurile legislative se vedeau silite a accepta proiectul acţionarilor (ianuarie 1880). „Afacerea căilor ferate” lua sfârşit după zece ani de tensiuni şi presiuni diplomatice, statul român preluând, de la 1 aprilie 1880, administrarea şi exploatarea reţelei feroviare în condiţii deosebit de grele şi numai ca urmare a ameninţărilor din partea Cabinetului de la Berlin.
La scurtă vreme după soluţionarea problemei căilor ferate, Germania, Franţa şi Marea Britanie au trimis la Bucureşti, prin reprezentanţii lor, ridicaţi acum la rangul de miniştri plenipotenţiari, o notă identică, la 8 februarie 1880. Prin respectiva notă, independenţa României căpătase consacrarea internaţională, stabilindu-se relaţii diplomatice la nivel de state suverane, cu toate că guvernele de la Berlin, Paris şi Londra îşi exprimau anumite rezerve faţă de dispoziţiile constituţionale referitoare la naturalizarea individuală . Acest imperios obiectiv fiind înfăptuit, ministrul Afacerilor Străine, Vasile Boerescu, aprecia, de la tribuna Adunării Deputaţilor, că „cea din urmă piatră a edificiului nostru politic s-a pus” .
 Aşa cum am observat, în pofida poziţiei echivoce a Germaniei faţă de cerinţele româneşti, atitudine ce a pricinuit mâhnire la nivelul cercurilor politice de la Bucureşti, în perioada ulterioară vom asista la o îmbunătăţire a raporturilor cu această Putere şi ca urmare a tratamentului la care a fost supusă România de către Rusia în anii 1878-1880. Atitudinea din ce în ce mai belicoasă a Rusiei şi tendinţa sa evidentă de a exercita un veritabil protectorat asupra Bulgariei  stârniseră neîncredere la nivelul cercurilor conducătoare de la Bucureşti, astfel că se impunea promovarea unei politici de apropiere faţă de Germania, cu atât mai mult cu cât nu existau interese divergente între cele două state.
Într-o scrisoare adresată Prinţului Bismarck, la 29 februarie/12 martie 1880, Carol I sublinia rolul pe care l-ar juca România, prin poziţia sa strategică, în evoluţia ulterioară a „chestiunii orientale”, nutrind speranţa că ţara ale cărei destine le conduce „se va putea rezema, sub toate constelaţiunile viitoare (subl. ns.), pe scutul binevoitor al Imperiului german” . Dincolo de legăturile dinastice existente, Germania reprezenta, în acel moment, principala forţă militară a continentului (fapt demonstrat în războiul cu Franţa din 1870-1871) şi, prin alianţa cu Austro-Ungaria din octombrie 1879 , o serioasă contrapondere faţă de pericolul panslavismului.
Devenise evident că pentru asigurarea existenţei naţionale şi garantarea frontierelor, era absolut necesară integrarea într-un sistem de alianţe. Privite într-o asemenea perspectivă, nu sunt deloc surprinzătoare tatonările diplomatice, din perioada imediat următoare, pe lângă Puterile Centrale şi semnarea unei alianţe cu acestea, în 1883, alianţă ce va sta la baza politicii externe româneşti până la izbucnirea Primului Război Mondial.

Published in: on 6 Aprilie 2010 at 11:33  Comments (1)  

The URI to TrackBack this entry is: https://csricraiova.wordpress.com/2010/04/06/relatii-romano-germane-in-perioada-1866-1881-de-sorin-liviu-damean/trackback/

RSS feed for comments on this post.

One CommentLasă un comentariu

  1. Felicitari domnule Sorin Liviu Damean pentru acest articol. Pentru un neamt ca mine este minunat sa pot parcurge o asa cronica.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: