Recenzii / Reviews


Claudiu-Lucian Topor, Relaţii internaţionale în lumea modernă (secolele XVII-XIX), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2009, 201 p.

Recenzie semnată de Sorin Liviu Damean

Domeniul relaţiilor internaţionale s-a conturat în ultimele decenii ca o veritabilă disciplină de studiu, disputată deopotrivă de istorici, de teoreticieni şi politologi. Lucrarea elaborată de tânărul istoric ieşean Claudiu-Lucian Topor se înscrie în aria sintezelor dedicate relaţiilor internaţionale, iar meritul autorului este acela de a îmbina în mod reuşit elementele teoretice cu evoluţia istorică. Scrisă cu talent şi dăruire, lucrarea de faţă, deşi se adresează cu precădere studenţilor, poate constitui în egală măsură o lectură plăcută şi publicului larg doritor a înţelege evoluţia relaţiilor internaţionale în lumea modernă, o lume în care echilibrul de forţe devenise un principiu fundamental.

Potrivit analiştilor, cadrul relaţiilor internaţionale este asigurat, pe de o parte, de „forţele profunde”: economice, sociale, naţionale, culturale, confesionale etc., iar pe de altă parte, de personalitatea oamenilor de stat, care prin iniţiativele lor, abilitatea, acţiunile desfăşurate, prestigiul lor, pot determina anumite evenimente sau fenomene sau le pot influenţa într-o direcţie sau alta.

Analiza autorului se concentrează asupra unor astfel de „forţe profunde”, precum: demografia şi migraţia internaţională, economia mondială (cu ale sale segmente: industrializarea, reţelele de transport şi comunicaţii, sistemul monetar internaţional, comerţul şi exportul de capital), diplomaţia şi instituţiile internaţionale, opinia publică şi sistemele de alianţă.

Aşadar, unul dintre factorii importanţi care influenţează raporturile între state, şi deci relaţiile internaţionale, îl reprezintă factorul demografic. Aşa cum subliniază şi autorul, numărul populaţiei unui stat poate constitui un element esenţial al forţei sale militare, mai ales în acele perioade istorice în care eficacitatea unei armate era strâns legată de numărul combatanţilor sau puterea de foc. În egală măsură, sporul demografic poate juca un rol fundamental în ceea ce priveşte dezvoltarea puterii economice a unui stat, asigurând mâna de lucru necesară producţiei industriale sau agricole. Totodată, expansiunea demografică poate modifica psihologia colectivă. Creşterea populaţiei reprezintă un semn de vitalitate, ce poate oferi încredere în destinul naţional şi poate justifica un sentiment de optimism.

Pe de altă parte, emigrările masive prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje pentru statele din interiorul cărora respectivele populaţii au emigrat. Avantajele pot fi sociale (evitarea suprapopulării şi atenuarea şomajului), economice (ameliorarea situaţiei materiale a celor din mediul rural) şi politice (o garanţie a păcii interne prin diminuarea frământărilor sociale). Pe plan extern, emigranţii pot constitui un instrument al penetrării economice, al răspândirii influenţei culturale a patriei de origine sau un mijloc de creştere a prosperităţii în domeniile coloniale. Nu sunt de neglijat nici inconvenientele unor asemenea mişcări de populaţie pentru statele furnizoare de emigranţi: antrenează scăderea forţei de muncă, un proces de îmbătrânire a populaţiei prin emigrarea mai ales a tinerilor, diminuarea efectivelor militare etc. Trebuie luat în consideraţie şi faptul că statele care au preluat această masă de emigranţi, îndeosebi cele din America de Nord, au cunoscut o evoluţie economică în ascensiune, dar s-au confruntat şi cu probleme sociale şi politice, valurile masive de imigranţi slăbind coeziunea naţională.

Istoricul Claudiu-Lucian Topor demonstrează faptul că la fel de semnificativi la nivelul relaţiilor internaţionale sunt şi factorii economici, fie că este vorba de concurenţă şi expansiune economică, fie de împărţirea sferelor de influenţă ori de acorduri economice internaţionale. Statul care, în cadrul relaţiilor cu alte state industrializate, dispune de o superioritate de resurse economice sau de tehnologie, poate spori sau diminua activitatea economică a unei alte ţări prin lărgirea sau restrângerea volumului de achiziţii, după cum poate stabili sau modifica politica de preţuri la nivelul schimbului. Un stat cu putere economică poate promova în relaţiile cu alte state o politică a liberului-schimb sau o politică protecţionistă, în funcţie de propriile sale interese. Se manifestă la nivel global o veritabilă concurenţă între marile puteri economice în privinţa identificării de noi pieţe de desfacere pentru produsele lor şi stabilirea unor tarife şi condiţii preferenţiale. Principalul mijloc de acţiune în privinţa găsirii unor noi pieţe de desfacere îl reprezintă negocierea de tratate comerciale, pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate. De-a lungul timpului însă, statele puternic industrializate au obţinut avantaje comerciale în „lumea nouă” adeseori prin presiuni individuale sau colective, impunând o limitare a tarifelor vamale percepute de guvernele acelor ţări.

Una din formele cele mai active ale expansiunii statelor industrializate o reprezintă, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea stabilirea unei zone de influenţă economică, ceea ce va da naştere la diverse litigii între aceste state. Existenţa resurselor de materii prime (bumbac, minereuri de fier, cărbune, petrol etc.) reprezintă un alt factor important care asigură sau consolidează puterea economică a unui stat. De aici, o veritabilă cursă a marilor puteri industrializate, care nu dispun de suficiente astfel de resurse, de a acapara şi exploata materiile prime ale altor state.

O altă modalitate de expansiune era exercitarea controlului asupra căilor de comunicaţii terestre sau maritime. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de pildă, reţeaua de căi ferate cunoaşte o amploare deosebită în Europa şi America de Nord. Astfel că, ulterior, în ţările din Asia sau Africa, unde interesele economice şi financiare ale statelor puternic industrializate dispuneau de o largă libertate de acţiune, construirea de căi ferate cu participarea capitalurilor europene şi a tehnicienilor europeni devine o constantă, companiile concesionare instituind un veritabil monopol asupra acestor căi de comunicaţie. În momentul în care apar conflicte de interese economice între state sunt utilizate drept mijloace de coerciţie diferite metode, precum: războaiele vamale, embargoul asupra mărfurilor importate sau exportate într-o sau dintr-o ţară, boicotul asupra produselor de o anumită provenienţă.

În secolul al XIX-lea, ministerele de externe, ca instrumente ale politicii internaţionale, şi-au definitivat formula organizatorică, iar profesionalismul diplomaţilor s-a îmbunătăţit continuu, după cum influenţa opiniei publice asupra politicii externe a sporit exponenţial în ultimele decenii.

Deşi războiul va fi perceput în continuare ca un fapt legitim, ca un mijloc de atingere a unor scopuri politice, Puterile europene se vor dovedi mult mai preocupate în menţinerea păcii. Cu toate acestea, sistemele de alianţă premergătoare primului război mondial au sfârşit prin a inaugura divizarea politică a continentului şi a grăbi dispariţia imperiilor multinaţionale.

Toate aspectele evidenţiate mai sus demonstrează odată în plus utilitatea lucrării lui Caludiu-Lucian Topor în înţelegerea domeniului complex al relaţiilor internaţionale, constituindu-se de fapt într-o pledoarie pro domo.

*************************************************************************

Sorin Liviu Damean, Diplomaţi englezi în România, 1866-1880, Craiova, Editura Universitaria, 2008, 350 p.

Recenzie semnată de Tudor Răţoi 

Documentele diplomatice constituie izvoare istorice de importanţă majoră pentru cercetarea istoriografică, prin specificul lor inconfundabil şi prin bogăţia de informaţii de primă mână puse la îndemâna istoricului. Iar dacă astfel de documente sunt produsul unei şcoli diplomatice de mare tradiţie şi originalitate cum este şcoala de diplomaţie engleză, atunci interesul din jurul lor este asigurat.Cu lucrarea purtând titlul de mai sus, domnul Sorin Liviu Damean ne deschide o perspectivă cu adevărat inedită asupra acestei categorii de izvoare, din noianul de documente diplomatice aduse sub formă de microfilm în depozitele Arhivelor Naţionale ale României, selectându-le pe cele emise de consulii englezi din România în perioada 1866-1880.

Prin alegerea făcută, editorul şi autorul lucrării se plasează într-o succesiune ilustră, seria fiind deschisă în 1917 de Nicolae Iorga, pentru a fi continuată de George Moroianu, Radu R. Rosetti, după cel de-al doilea război mondial de Mircea Maliţa, Venera Teodorescu, Paul Cernovodeanu, Dan Amedeo Lăzărescu, Beatrice Marinescu, mai nou de Corneliu Mihail Lungu, Andrei Al. Căpuşan sau Ileana Bulz, iar în istoriografia străină, ce-i drept, tangenţial, de R.S. Watson, W.N. Medlicot şi M.S. Anderson.

Că domnul Damean este în egală măsură editor şi autor faptul este în afara oricărei îndoieli, fiindcă, într-adevăr, lucrarea sa întruneşte, concomitent, atributele unei ediţii de documente şi pe cele ale unei cărţi de autor; ediţie de documente, întrucât documentele sunt publicate integral, după toate regulile urmate în această materie; carte de autor, pentru că, bun cunoscător al epocii moderne din perspectivă românească şi europeană, d-l Damean şi-a însoţit lucrarea cu o întinsă şi densă introducere, punând astfel documentele în context, după o dreaptă apreciere axiologică, delimitându-le în chip judicios, la limita inferioară prin anul 1866, momentul înlăturării lui Cuza şi al venirii în Principate a domnitorului Carol I, iar la cea superioară, prin anul 1880, momentul în care reprezentantul britanic în România dobândea calitatea de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar.

Între aceste limite, când în România s-au aflat patru reprezentanţi diplomatici englezi, John Green, Hussey Crespigny Vivian, Charles Edward Mansfield şi William Arthur White, statul român a evoluat permanent, de la situaţia delicată, nesigură, generată de evenimentul de la 11/23 februarie 1866, la condiţia de stat independent, confirmată în 1880 şi de Marea Britanie prin ridicarea în grad diplomatic a reprezentantului său de la Bucureşti. Prezenţa cea mai îndelungată aici a avut-o John Green (1859-1874), care a şi produs ori primit cele mai multe rapoarte către şi de la Foreign Office, însă nu mai puţin interesante sunt şi cele produse de succesorii lui, mai cu seamă că aceştia şi-au îndeplinit misiunea în capitala României de la redeschiderea crizei orientale, în 1875, până la închiderea acesteia, în 1878, şi recunoaşterea internaţională a independenţei româneşti, în 1880.

E de subliniat că toţi aceşti reprezentanţi, în calitatea lor de consuli, n-au produs actele unei ambasade, în înţelesul de astăzi al termenului. România câştigându-şi independenţa abia în 1877, cu recunoaşterea internaţională în 1880, Anglia şi-a trimis la Bucureşti consuli, marcând astfel preocuparea ei pentru ceea ce se întâmpla în Principatele Române, însă documentele produse de aceştia n-au fost acte propriu-zis consulare, având, deci, ca obiect, interese britanice de natură economică, administrativă, juridică sau referitoare la cetăţenii englezi din ţara noastră, ci documente diplomatice sui generis.

Astfel, documentele în cauză depăşesc interesul obişnuit, informaţia furnizată de ele fiind una deosebit de largă şi de primă mână, în ordinea politică, diplomatică, economică, naţională, culturală etc., îngăduind în chip indiscutabil cunoaşterea mai nuanţată a evoluţiilor din spaţiul românesc în intervalul de timp aflat în atenţie.

În această privinţă, autorul atrage atenţia asupra câtorva mai semnificative. Primul dintre ele se referă la înlăturarea lui Cuza, eveniment care, pentru John Green, avea o însemnătate incontestabilă în raport cu stabilitatea europeană, consulul englez neezitând să-şi împărtăşească teama că scăparea de sub control a situaţiei de la Bucureşti risca să ducă la un conflict general european. Mai mult decât atât, Green credea că, tratată cu superficialitate de către Puterile garante, înlăturarea lui Cuza ar fi putut să se încheie cu proclamarea independenţei Principatelor, dacă schimbarea de regim de aici ar fi fost recunoscută, sau dacă Puterile garante ar fi respins ideea principelui străin.

Pentru etapa ulterioară venirii principelui Carol în România, Green a reţinut toate aspectele cu adevărat relevante, de la orientarea iniţială a factorilor politici români spre Filip de Flandra, până la opţiunea pentru Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, plebiscitul ocazionat de sancţionarea schimbării şi mişcarea separatistă de la Iaşi.

Documentele evidenţiază, de asemenea, că Green a fost printre primii care a luat cunoştinţă, cu înţelegere, despre hotărârea principelui Carol de a rezista la Dunăre împotriva unei eventuale intervenţii militare otomane, într-o situaţie în care Marea Britanie respingea intenţia unui asemenea gest din partea Porţii, şi tot el a fost acela care a apreciat ca inadmisibile şi ofensatoare condiţiile impuse de puterea suzerană pentru recunoaşterea lui Carol ca domnitor. De aceea, n-a fost întâmplător elogiul consular la adresa lui Carol în legătură cu demersul acestuia pentru investitură, călătoria la Constantinopol şi primirea entuziastă făcută la Bucureşti la întoarcere.

Această clarificare de situaţie semnificând consolidarea statutului internaţional al României a influenţat, de altfel, chiar condiţia diplomatică a lui John Green la Bucureşti, consulul britanic aflând în ea ocazia de a solicita Foreign Office-ului recunoaşterea sa oficială ca agent şi consul general în Moldo-Valahia.

O serie de alte rapoarte privesc demersurile României în direcţia independenţei, desprinzându-se cu claritate că acest obiectiv a stat în atenţia principelui Carol încă de la începutul domniei. Sub acest aspect, documentele evidenţiază că, dacă Anglia a primit cu înţelegere acţiunile lui Carol vizând recunoaşterea ca domnitor, nu aceeaşi atitudine a avut şi cu privire la independenţă, susţinând cu consecvenţă politica sa tradiţională de apărare a integrităţii Imperiului Otoman.

Aceeaşi serie de rapoarte abordează locul României în jocul de interese al marilor puteri – vezi întâlnirile Napoleon al III-lea – Franz Joseph, Salzburg şi Paris, 1867 – care au ocazionat zvonuri cu privire la un ipotetic acord al Franţei de ocupare a Principatelor de către Austria, în eventualitatea unor schimbări teritoriale, ceea ce a reorientat Bucureştii spre Prusia şi Rusia.

Din acest punct de vedere, documentele prezentate arată limpede că, aşa cum era de aşteptat, evenimentele internaţionale de o anumită dimensiune au avut ecouri şi în capitala României. În această ordine s-au înscris războiul austro-prusian din 1866, care i-a oferit lui Ion Ghica posibilitatea de a afla conţinutul celor 14 condiţii puse de Poarta Otomană pentru recunoaşterea lui Carol ca domnitor, războiul franco-prusian din 1870-1871, care a sensibilizat România asupra unei noi faze a chestiunii orientale, prin posibila implicare a Austro-Ungariei şi Rusiei, aceasta din urmă vizând neutralizarea Mării Negre.

Ecourile războiului franco-prusian se manifestau la Bucureşti pe fondul unei prelungite crize interne, care – faptul este ştiut – i-a dat domnitorului ideea modificării, în sens restrictiv, a Constituţiei. Marea Britanie n-a împărtăşit această intenţie, sfătuindu-l pe principe să rezolve problemele cu ajutorul factorilor politici interni. Este contextul în care John Green a întocmit, pe cont propriu dar şi cu ajutorul omologului său de la Iaşi şi al viceconsulilor de la Brăila şi Galaţi, un amplu raport, datat în ianuarie/februarie 1871, trimis, evident, la Londra, poate cel mai însemnat document ca valoare a informaţiei istorice transmise, despre situaţia economică, politică, socială, culturală şi demografică a României în perioada 1851-1871.

Ultimele rapoarte ale lui Green sunt din anii 1873-1874, conţinând referinţe cu privire la vizita lui Carol I la Viena şi Berlin, la demersurile spre independenţă pe fondul crizei Imperiului Otoman şi la reacţia demnă a lui Vasile Boerescu în legătură cu interdicţia impusă României de Poartă în materia încheierii tratatelor.

O reacţie asemănătoare a avut, de altfel, acelaşi ministru – şi faptul se deduce cu limpezime din raportul în referire – şi cu prilejul acreditării la Bucureşti a lui Vivian, în aprilie/mai 1874, când „teritoriile guvernate de Alteţa Sa” – evident, Carol I – erau considerate părţi ale Imperiului Otoman. Reacţia fermă şi promptă a lui Boerescu a determinat Foreign Office-ul să revină asupra formulării şi, ca un gest reparatoriu, i-a sugerat lui Vivian să afirme că Marea Britanie recunoştea oficial numele de România.

În comparaţie cu predecesorul său, editorul remarcă la Vivian o calitate suplimentară în felul de redactare a rapoartelor, acesta dând curs şi unor consideraţii personale. Din păcate, misiunea lui s-a încheiat destul de repede, în mai 1876, moment în care a fost înlocuit cu colonelul Charles Edward Mansfield, poate nu întâmplător dată fiind calitatea sa, pe fondul redeschiderii crizei orientale şi al intenţiei tot mai evidente a Rusiei de a se implica. Mansfield a raportat în legătură cu toate aspectele care făceau ca România să fie interesată de evoluţia crizei: eventualitatea intrării sale în război, episodul Livadia, Constituţia otomană din 1876, convenţia româno-rusă, participarea armatei române la război, intenţia Rusiei de a reanexa judeţele din sudul Basarabiei, participarea la conferinţa păcii, problema Dobrogei etc.

În mai 1878, la Bucureşti a fost acreditat W.A. White, în perioada când se pregătea Congresul de la Berlin. Unul dintre primele lui rapoarte a avut ca obiect întâlnirea sa cu I.C. Brătianu, împrejurare în care acesta i-a mărturisit neliniştea cu privire la eventualitatea unor ciocniri militare cu Rusia. Rapoartele ulterioare s-au referit la situaţia de după Congresul de la Berlin, starea de spirit a populaţiei, modificarea art. 7 din Constituţie, divergenţele româno-ruse privind frontiera la gurile Dunării şi în sudul Dobrogei, călătoria lui Carol I în această provincie, amestecul Rusiei în preconizata Ligă Balcanică, atitudinea opoziţiei faţă de guvernul Brătianu etc.

Ultimele rapoarte, cu care se şi încheie volumul, au ca obiect recunoaşterea internaţională a independenţei româneşti, prin note identice, de către Franţa, Marea Britanie şi Germania, iar în final acreditarea lui White ca ministru plenipotenţiar şi trimis extraordinar.

În perspectivă conclusivă şi pe baza documentelor publicate, se deduce cu claritate că n-a fost eveniment major al vieţii politice interne din România sau eveniment internaţional cu impact asupra situaţiei acesteia, care să fi scăpat atenţiei consulilor englezi şi faţă de care ei să nu se exprime.

Evident, în rapoartele trimise, fiecare a avut o manieră proprie de a observa şi de a-şi proiecta propria-i percepţie asupra societăţii româneşti. Dincolo de aceasta, nu poate fi contestată obiectivitatea particulară a şcolii de diplomaţie engleze, care în nicio împrejurare şi sub niciun motiv n-ar fi uitat să apere interesele coroanei britanice.

Iată de ce, documentele puse în circulaţie aduc un plus indiscutabil de informaţie, folositoare în cunoaşterea mai nuanţată a epocii şi în egală măsură utilă specialiştilor, studenţilor şi oricăror interesaţi de istoria modernă românească.

********************************************************************************************************

Bogdan Catana, Relaţii diplomatice româno-sârbe, 1880-1913, Craiova, Editura Universitaria, 2009, 363 p.

Recenzie semnată de Dinică Ciobotea

Lucrarea, încheiată iniţial ca teză de doctorat, are ca subiect problematica relaţiilor diplomatice şi politice dintre România şi Serbia în perioada cuprinsă între anii 1880 şi 1913. Se distinge faţă de alte lucrări pe aceeaşi temă prin caracterul inedit al multor izvoare folosite, depistate şi consultate de autor în Arhiva Ministerului Român al Afacerilor Externe, Arhivele Naţionale Istorice Centrale de la Bucureşti, Arhiva Serbiei, Arhiva Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Arte şi Arhiva Serbiei şi Muntenegrului.

Necesitatea efectuării unui asemenea studiu are la bază în primul rând raritatea lucrărilor de specialitate pe această temă. Astfel, atât istoriografia română, cât şi cea sârbă/iugoslavă par să ignore raporturile dintre cele două state din această perioadă, ocupându-se mai ales de raporturile României şi Serbiei cu marile puteri ale vremii precum Austro-Ungaria, Franţa, Rusia sau Anglia, iar aici avem în vedere mai ales perioada de început a secolului al XX-lea. Probabil că lipsa unor evenimente internaţionale majore care să implice cele două state a fost una dintre cauzele acestui dezinteres al istoricilor pentru această perioadă. Dacă pentru perioada anterioară anului 1900 există studiul monografic al domnului Miodrag Milin, în schimb pentru primele două decenii ale secolului al XX-lea, cu mici excepţii referitoare la criza bosniacă din 1908 şi războaiele balcanice din anii 1912-1913, nu au existat preocupări istoriografice speciale.

Prin această lucrare, autorul are în vedere atât prezentarea legăturilor diplomatice dintre România şi Serbia, cât şi relevarea unor aspecte din viaţa politică internă de la Belgrad şi Bucureşti sau percepţia unor evenimente ale scenei politice europene de către forurile conducătoare din cele două capitale. De aceea, o mare parte din lucrare are la bază telegramele şi rapoartele diplomatice ale miniştrilor români şi sârbi acreditaţi la Belgrad şi Bucureşti.

Evidenţiind relaţiile seculare de bună vecinătate şi prietenie dintre popoarele român şi sârb, aşa cum au fost şi continuă să fie ele prezentate de unii istorici, discursul fixează făgaşul normal al acestora într-un răstimp de pace, chiar dacă colaborarea şi sprijinul reciproc dintre România şi Serbia pe scena politică europeană, sau chiar balcanică, au fost destul de reduse.

Pe lângă oportunitatea temei din perspectiva actualităţii şi a unui bogat aparat ştiinţific, opera realizată de tânărul istoric Bogdan Catana este o reuşită contribuţie în cercetarea istoriografică actuală şi de un indiscutabil interes pentru toţi cei care studiază istoria sud-estului european.

********************************************************************************************************

Dinică Ciobotea, Vladimir Osiac, Politica Imperiului ţarist la Dunărea de Jos, 1711-1878. Cu privire specială la zona Olteniei, Craiova, Editura Aius, 2008, 306 p.

Recenzie semnată de Constanţiu Dinulescu

Lucrarea intitulată, Politica Imperiului Ţarist la Dunărea de Jos 1711-1878. Cu privire specială la zona Olteniei, aparţinând universitarilor craioveni Dinică Ciobotea şi Vladimir Osiac îşi propune să abordeze o temă majoră a istoriei noastre naţionale, privind strategiile politice, diplomatice şi, mai ales, militare ale Imperiului Rus la Dunărea de Jos.

 De data aceasta, autorii îşi fixează două borne cronologice reprezentative în problematica istoriografică, anii 1711 şi 1878, un interval generos în cercetarea istorică.

Încă dintr-un început, autorii ţin să precizeze faptul că demersul întreprins reprezintă nu numai o abordare ştiinţifică ci, îi conferă şi o finalitate practică, didactică, ce se adresează studenţilor şi masteranzilor de la secţiile de istorie şi relaţii internaţionale ale facultăţii de profil din Cetatea Banilor. Totodată, se subliniază că „nivelul istoriografic de la care s-a pornit este cel etalat de istoricul Apostol Stan în lucrarea reprezentativă pe tema abordată, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române 1774-1856”.

Lucrarea este structurată pe patru capitole, fiind precedată de Introducere (Istoriografie) şi urmată de Surse documentare şi Anexe, în totalul 306 pagini.

Pornind de la realizările istoriografice ale marilor istorici A.D. Xenopol, N. Iorga, Constantin C. Giurescu, sunt evidenţiate opiniile diferite asupra temei supuse dezbaterii, condiţionată uneori de constrângeri de ordin ideologic şi devenite libere în ultimele două decenii, când a fost posibilă publicarea sub auspiciile Academiei Române a Istoriei Românilor.

În primul capitol – Chestiunea orientală – sunt analizate atitudinile şi interesele Marilor Puteri ale vremii la Dunărea de Jos, care prin intermediul războaielor Rusiei şi Austriei împotriva Turciei, desfăşurate pe teritoriul Ţărilor Române au determinat cancelariile diplomatice europene să adauge pe agenda lor statutul principatelor dunărene.

Ofensiva agresivă şi rapidă a Rusiei în Balcani, care în numai o sută de ani, începând din 1711, a determinat consolidarea puterii Rusiei în competiţia sa cu Austria, care a anexat Transilvania, Banatul, Bucovina şi, temporar Oltenia (până în 1739), cu o Turcie incapabilă aflată în degringoladă, să menţină hegemonia politică în zonă, a condiţionat mutaţii semnificative.

Deznodământul războiului ruso-turc tranşat în favoarea Rusiei prin prevederile Păcii de la Bucureşti din 1812, a deschis o nouă problemă în cadrul relaţiilor internaţionale, cea a Basarabiei, consfinţind totodată accesul rusesc prin cele două „ferestre” la nord, în Marea Baltică şi la sud, în Marea Neagră, deziderat politic al lui Petru cel Mare.

În capitolul al doilea, Politica Imperiului Ţarist la Dunărea de Jos (1815-1845), sunt expuse mai întâi, raporturile de forţe dintre Marile Puteri politice şi militare ale Europei după anul 1829, politica Imperiului Rus la Dunărea de Jos şi ocupaţia străină după înfrângerea Revoluţiei Române de la 1848. După aceste evenimente, Rusia a devenit arbitrul spaţiului sud-est european, ceea ce a determinat apropierea Franţei de Anglia în deceniul VI al secolului al XIX-lea, nucleul la care vor adera ulterior şi alte state europene. De fapt, se continuau premisele unui nou conflict, având drept protagonişti Rusia şi Turcia, aceasta din urmă, susţinută îndeaproape de Anglia, Franţa şi Sardinia.

Cel de-al treilea capitol, Războiul Crimeii din 1853-1856 şi Principatele Române, debutează cu războiul ruso-turc pe teritoriul Principatelor, eveniment cu consecinţe nefaste asupra acestora, inclusiv asupra Olteniei, aflată sub ocupaţia rusă între august 1853 şi mai 1854. În continuare, autorii insistă asupra administraţiei şi exploatării resurselor materiale de către ocupant care au generat frământări şi mişcări cu caracter social-politic.

Sunt prezentate, totodată, schimbările şi atitudinile politice în Principate în anii 1853-1854, forţele armate şi atitudinea lor faţă de ocupaţia rusă şi otomană, precum şi demersurile politico-diplomatice desfăşurate pe plan european ca urmare a ocupării Principatelor de către Rusia.

În ultimul capitol – al IV-lea – intitulat Războiul din 1877-1878, autorii analizează contextul izbucnirii crizei orientale şi implicaţiile sale asupra statului român, negocierile româno-ruse, proclamarea Independenţei de stat şi rolul Olteniei în susţinerea acestui conflict armat.

Recunoaşterea independenţei României prin hotărârile Tratatului de Pace de la Berlin, din 1878, înscria statul român între celelalte state suverane ale Europei, care va avea posibilitatea afirmării depline în concertul european al popoarelor.

Lucrarea se încheie cu Surse Documentare şi Anexe cuprinzătoare care întregesc, firesc, un demers istoriografic interesant şi benefic în acelaşi timp.

********************************************************************************************************

Politică, diplomaţie şi război. Profesorul Gheorghe Buzatu la 70 de ani, coordonatori: Sorin Liviu Damean, Marusia Cîrstea, Craiova, Editura Universitaria, 2009, 660 p.

Sorin Liviu Damean

Profesorul şi istoricul Gheorghe Buzatu împlineşte 70 de ani de viaţă şi peste 40 de ani de activitate ştiinţifică, în slujba muzei Clio. S-a născut la 6 iunie 1939 în comuna Sihlea, din judeţul Vrancea, urmând studiile primare şi liceale în oraşul Râmnicu-Sărat. Atras de misterele trecutului istoric, şi-a desăvârşit studiile la una din cele mai vechi şi prestigioase Universităţi din ţară, cea din Capitala moldavă, la Facultatea de Filologie-Istorie, secţia Istorie.

După absolvirea Facultăţii, în anul 1961, a devenit cercetător la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi, unde avea să-şi desfăşoare cea mai mare parte a activităţii sale şi unde va îndeplini funcţia de secretar ştiinţific (1975-1990). De asemenea, în cursul anului 1971, a obţinut titlul de doctor în istorie la aceeaşi Universitate ieşeană, teza de doctorat intitulată România şi trusturile petroliere internaţionale până la 1929, fiind publicată în 1981 şi distinsă cu Premiul Academiei Române.

În anul 1992 se va desprinde, alături de alţi colegi, de Institutul „A. D. Xenopol” şi va înfiinţa Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, subordonat filialei ieşene a Academiei Române. Noul Institut va beneficia de experienţa şi prestigiul istoricului Gheorghe Buzatu, fiind bine primit în lumea academică şi reuşind să se impună, prin rezultatele sale în plan istoriografic, în peisajul institutelor de cercetare de profil. De altfel, sub atenta sa coordonare şi îndrumare, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană va deveni o veritabilă pepinieră sau punte de lansare pentru tinerii cercetători, absolvenţi ai Facultăţii de istorie de la Universitatea „A. I. Cuza” din Iaşi. 

Istoricul Gheorghe Buzatu, îndeosebi după 1990, a fost socotit de tinerele generaţii un adevărat Magistru, reuşind să strângă în jurul său un nucleu de discipoli atraşi de cercetarea adevărului şi a tainelor istoriei. A încurajat şi încurajează tinerii cercetători în studierea istoriei sine ira et studio, orientându-le paşii, în primul rând, spre documentele de arhivă interne şi externe, pe care el însuşi le-a explorat şi valorificat în bogata sa activitate publicistică.

Începând cu anul 1997, devine profesor universitar titular la Facultatea de Istorie, Filosofie, Geografie a Universităţii din Craiova, unde va preda cursurile fundamentale de „Istorie contemporană universală” şi „România în relaţiile internaţionale în epoca contemporană”.

Profesorul Gheorghe Buzatu a reprezentat pentru studenţii craioveni un adevărat izvor nesecat de informaţii, reuşind să împărtăşească, cu harul şi blândeţea graiului său, cu generozitatea şi profesionalismul de care a dat dovadă în orice împrejurări, cunoştinţele dobândite de-a lungul timpului. A fost întotdeauna apreciat şi iubit de studenţi pentru stilul concis şi profunzimea ideilor exprimate. Cărţile Domniei Sale au constituit şi constituie veritabile surse de inspiraţie şi de studiu, obligatorii pentru orice student novice, dornic a se aventura pe tărâmul istoriei contemporane. Pe de altă parte, zeci de doctoranzi ai Universităţii din Craiova au beneficiat de îndrumarea sa competentă şi au reuşit să obţină titlul de doctor în istorie.

Mereu la curent cu ultimele noutăţi în domeniul istoriografic, gata oricând a-ţi împărtăşi ultimele descoperiri, Profesorul Gheorghe Buzatu s-a impus în rândul istoricilor de seamă ai contemporaneităţii, nu numai prin opera sa impresionantă, valoroasă, ci şi ca un adevărat explorator al arhivelor şi bibliotecilor de specialitate. De o energie debordantă, răspândind în jurul său o atmosferă de emulaţie, Profesorul a fost şi este mai tot timpul prezent la manifestările ştiinţifice din ţară sau de peste hotare.

Profesorul Gheorghe Buzatu nu s-a limitat la studierea, analiza şi interpretarea fenomenelor istorice, cu predilecţie contemporane, ci a participat efectiv la făurirea istoriei, implicându-se în activitatea parlamentară şi reprezentând România, în perioada 2002-2004, la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.

Activitatea ştiinţifică a istoricului Gheorghe Buzatu este recunoscută şi apreciată în lumea academică, meritele sale în studierea şi clarificarea anumitor aspecte privind istoria celui de-al doilea război mondial şi a relaţiilor internaţionale contemporane fiind incontestabile. Având în vedere această bogată activitate, Senatul Univerităţii „Ovidius” din Constanţa i-a decernat în cursul anului 2007 titlul de Doctor Honoris Causa, iar Academia Oamenilor de Ştiinţă din România l-a ales, în luna decembrie 2008, printre membrii săi corespondenţi. 

La ceas aniversar, foştii studenţi, colegii şi prietenii de la centrul universitar craiovean şi din ţară, prin volumul de faţă, aduc un modest omagiu Magistrului şi Ilustrului Profesor Gheorghe Buzatu, exprimându-şi speranţa ca studiile reunite aici să reprezinte o lectură plăcută şi, de ce nu, incitantă.

 VIVAT ACADEMIA, VIVANT PROFESSORES !

********************************************************************************************************

 Stat şi societate în Europa, vol. I, coordonatori: Sorin Liviu Damean, Lucian Dindirică, Craiova, Editura Universitaria, 2009, 420 p.

 Sorin Liviu Damean, Lucian Dindirică

Studiile reunite în volumul de faţă reprezintă comunicările susţinute de participanţii la Simpozionul ştiinţific naţional intitulat Stat şi societate în Europa, desfăşurat la Universitatea din Craiova şi Muzeul Olteniei, în zilele de 14-15 noiembrie 2008.

Întrucât lucrările Simpozionului s-au bucurat de interes şi apreciere din partea specialiştilor, profesori şi cercetători, şi, îndeosebi, a studenţilor Universităţii din vechea capitală a Băniei, organizatorii au luat iniţiativa publicării comunicărilor, acestea fiind însoţite, pentru o mai largă circulaţie, de un rezumat într-o limbă străină.

 Tematica studiilor este una deosebit de interesantă şi actuală în egală măsură, fiind circumscrisă genericului Stat şi societate în Europa, predominând, aşa cum se va putea observa, subiectele de istorie modernă şi contemporană.

Cu speranţa că volumul de faţă va fi primul dintr-o serie pe care ne-o dorim cât mai îndelungată, şi va constitui, atât pentru specialişti, cât şi pentru publicul larg iubitor de istorie, o lectură interesantă şi incitantă, coordonatorii nu pot încheia aceste rânduri fără a-şi exprima gratitudinea faţă de sprijinul generos a două instituţii prestigioase de cultură, precum Muzeul Olteniei şi Bliblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova.

********************************************************************************************************

Marusia Cîrstea, Ataşaţi militari români în Marea Britanie (1919-1939), Craiova, Editura Universitaria, 2009, 400 p.

Recenzie semnată de Alexandru Oşca

Lucrarea doamnei conf. univ. dr. Marusia Cîrstea, Ataşaţi militari români în Marea Britanie (1919-1939), reprezintă o contribuţie importantă la cunoaşterea relaţiilor internaţionale ale României din perioada interbelică.

Chiar dacă autoarea s-a concentrat asupra unui domeniu aparent restrâns al acestor relaţii – cel militar – cititorul poate constata că, de fapt, rapoartele şi informările diplomaţilor militari nu se limitează la problematica apărării, dimpotrivă, ele conţin date, aprecieri, concluzii şi estimări din toate sferele vieţii internaţionale, cu deosebire în zona politică sau a securităţii şi economiilor de război.

Ideea de a aborda, într-o modalitate modernă şi complexă, ansamblul relaţiilor româno-britanice din perioada interbelică este de remarcat şi apreciat pentru că autoarea a observat măsura în care activitatea ataşaţilor militari la Londra nu s-a desfăşurat izolat de a celorlalţi diplomaţi din Legaţie, chiar dacă acţiunea lor beneficia de o anumită independenţă în privinţa redactării şi trimiterii corespondenţei. Capitolul II (Evoluţia raporturilor anglo-române) – consistent şi analitic – este semnificativ în această privinţă.

La fel, surprinde plăcut soluţia pentru care doamna Marusia Cîrstea a optat de a prezenta încă de la începutul lucrării o sinteză amplă, interesantă şi bine fundamentată despre conjunctura în care s-au articulat relaţiile internaţionale ale României după Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920).

Parcurgând acest prim capitol (România în contextul internaţional), cititorul poate să constate că guvernanţii de la Bucureşti s-au confruntat adeseori cu dificultăţi dintre cele mai serioase în afirmarea şi apărarea intereselor României Mari, făcute chiar de aliaţii care au simpatizat cu idealul românilor în anii grei ai războiului. În această privinţă poziţia unei părţi a clasei politice londoneze ca şi a unor publicaţii britanice „alimentate” de la Budapesta şi nu numai, este edificatoare. Sentimentul public la Bucureşti în legătură, mai ales, cu aceste campanii de presă împotriva României a fost că diplomaţii noştri acreditaţi la Londra nu s-au implicat suficient, prompt şi argumentat în combaterea şi, mai ales, în prevenirea ei. În lucrare este, însă, prezentat demersul lui Radu R. Rosetti (ataşat militar) care a intervenit (fapt neobişnuit) cu o replică la afirmaţii nefondate despre beneficiile nemeritate pe care România le-a obţinut la Conferinţa de Pace (documentele 19 şi 20). Distinsul diplomat militar – viitor academician – informează şi despre contribuţia deosebită în acelaşi scop a lui N. Ciotori.

Capitolul al III-lea (Ataşaţii militari şi rosturile lor diplomatice) este dedicat problematicii locului şi rolului ataşatului militar într-o ambasadă şi specificului activităţii într-o ataşatură militară, cu date şi informaţii foarte utile pentru înţelegerea şi interpretarea documentelor publicate în lucrare. Tot în acest capitol este prezentată succint activitatea fiecărui ataşat militar român la Londra, în ordinea cronologică a îndeplinirii misiunilor. Rezultă, foarte clar, că autorităţile române au considerat de la începutul perioadei ca foarte importantă ataşatura militară de la Londra. Ca dovadă, personalităţile militare care au deservit-o (recunoscute în ţară pentru calităţile şi competenţa lor), precum şi compunerea completă a acesteia (pentru forţe aeriene, terestre şi marină).

Cuvântul înainte, aparţinând istoricului Gheorghe Buzatu, cuprinde, de asemenea, o serie de aprecieri în sinteză despre specificul relaţiilor româno-britanice foarte interesante. Reputatul istoric constată: „… Bucureştii au trimis la Londra numai pe cei mai buni soli ai momentului, aceştia s-au remarcat prin cele mai bune rezultate, dar, finalmente, în 1939-1940 Marea Britanie nu a fost în măsură să-şi respecte angajamentele asumate faţă de România prin celebrele garanţii din aprilie 1939” (p. 11).

Pentru cititorul interesat, dar mai ales pentru specialişti, Marusia Cîrstea pune la dispoziţie în paginile lucrării o bogată şi în mare parte inedită bibliografie. Impresionează, în special, sursele din arhive, cu citarea celor militare, dar şi cu fonduri din Arhivele diplomatice şi Colecţiile speciale de la Biblioteca Academiei Române.

Cartea cuprinde o substanţială colecţie de documente de arhivă, selectate cu pricepere de către autoare, care redau caracterizări de serviciu din dosarele personale ale ataşaţilor – interesante prin conţinut dar şi prin formă, inclusiv prin capacitatea şefilor de la Bucureşti de a aprecia calitatea celor vizaţi. Ceea ce impresionează la personalităţile militare apreciate este tocmai capacitatea acestora de a îndeplini atribuţii ale unor funcţii foarte speciale (de ataşaţi militari), deşi ei nu erau pregătiţi în domeniul informaţiilor militare.

Responsabilităţile mari şi experienţa pe care Ion Antonescu sau Radu R. Rosetti le-au avut până atunci în Armata Română i-au ajutat în redactarea unor documente de certă valoare, nu numai militară, dar şi politică. Cele mai interesante documente sunt, totuşi, rapoartele şi informările întocmite de Radu R. Rosetti şi Gheorghe Niculescu. Raportul celui din urmă (din 24 august 1929) este un veritabil studiu de politică internaţională de cea mai mare valoare, care trădează calităţi excepţionale de analist militar şi politic (p. 232-235). Gheorghe Niculescu introduce în Raport un concept pe care, personal, nu l-am întâlnit în studiile militare şi care este extrem de interesant: „Deocamdată, partea care ne interesează cel mai mult, este că din haosul general al tratativelor asupra problemei înarmărilor şi dezarmărilor navale, se desprinde Principiul elasticităţii şi Coeficientului de Siguranţă Naţională, admis de Marile Puteri…” (p. 233). Cu siguranţă, studiile viitoare vor putea să se refere la acest concept care, din felul în care este explicat în document, rezultă că reprezintă o contribuţie a diplomatului militar român. Ofiţer cu certe aptitudini în domeniul informaţiilor, Gheorghe Niculescu excelează prin detaliile şi amănuntele despre tendinţele care se manifestă în Anglia în domeniul recrutării, dotării şi instruirii unei armate al cărei efectiv putea ajunge la 4000.000 de ostaşi.

Rapoartele semnate de Ion Antonescu – extrem de solide, logice în demonstraţia lor – fac trimitere la neglijenţele şi lipsa de profesionalism din ţară, pentru acele servicii care negociaseră contracte de achiziţii (în domeniul aviaţiei, de exemplu) cu firme britanice de profil. Regăsim în aceste rapoarte stilul sobru şi calităţile omului de atitudine interesat de soarta armatei române în care îndeplinise funcţii foarte importante.

În concluzie, consider că prin publicarea acestei lucrări doamna Marusia Cîrstea îşi consolidează statutul de specialist în istoria universală şi în relaţiile internaţionale contemporane. Stilul ales, limbajul academic fac ca lectura acestei cărţi să fie agreabilă şi antrenantă, introducând cititorul într-o lume fascinantă şi inedită.

*******************************************************************************************************

Marusia Cîrstea, Din istoria relaţiilor diplomatice anglo-române (1936-1939), Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2004, 375 p.

Recenzie semnată de Gh. Buzatu

Autoarea volumului examinat, Marusia Cîrstea, a abordat problema investigată în baza cercetării unei extrem de bogate bibliografii şi a unor studii intense în arhivele diplomatice şi militare interne (Arhiva Ministerului de Externe al României – Bucureşti, Arhivele Militare Naţionale – Bucureşti şi Piteşti, Arhivele Naţionale ale României – Bucureşti, Biblioteca Naţională şi Biblioteca Academiei Române, ambele din Bucureşti), precum şi a microfilmelor britanice depuse la Arhivele Naţionale din Bucureşti. După cum este cunoscut, relaţiile diplomatice anglo-române în ajunul celui de-al doilea război mondial au reprezentat, mai cu seamă în ultimul sfert de veac, o problemă da mare interes ştiinţific, fiind investigată de numeroşi istorici români sau străini (David Funderburk, Paul D. Quinlan, Elisabeth Barker, Florin Constantiniu, Valeriu Florin Dobrinescu, Gh. Paşcalău ş.a.). Tocmai de aceea, meritul autoarei este cu totul deosebit, întrucât, bazându-se pe rezultatele cercetărilor anterioare, dar, aprofundându-le şi completându-le substanţial cu documente inedite, descoperite îndeosebi în Arhiva MAE al României din Bucureşti, este în măsură să realizeze o contribuţie ştiinţifică de reală valoare pe marginea evoluţiei raporturilor politico-diplomatice între România şi Marea Britanie într-una din perioadele cele mai captivante şi mai decisive ale epocii contemporane – ajunul conflagraţiei mondiale din 1939-1945. Aşa după cum se subliniază în ampla Introducere, problema cercetată „constituie o temă de studiu şi de reflecţie importantă, interesantă şi plină de învăţăminte, nu numai pentru istoricul de astăzi, dar şi pentru omul simplu, pasionat de istorie şi, îndeosebi, pentru politicianul şi diplomatul care trebuie să găsească soluţii practice unor aspecte interesând raporturile internaţionale”. Considerăm că Marusia Cîrstea a trecut cu succes dificilul examen pe care şi l-a impus, realizând un studiu de calitate, care îmbină în mod armonios analiza cu sinteza ori integrează – cu referire strictă la domeniul relaţiilor României cu Marile Puteri ale veacului XX – istoria naţională în istoria universală.

Lucrarea este bine scrisă, opiniile exprimate fiind argumentate, iar compartimentarea materiei se dovedeşte adecvată.

Astfel, după o pertinentă şi documentată Introducere, care elucidează şi aspectele istoriografice ale cercetării, autoarea realizează în fapt o consistentă monografie privind relaţiile dintre Bucureşti şi Londra între 1936 şi 1939, în cuprinsul a patru capitole judicios repartizate pentru a se asigura tratarea globală şi unitară a materiei: I – România şi evoluţia relaţiilor internaţionale la mijlocul anilor ’30; II – Impactul demiterii lui N. Titulescu asupra evoluţiei relaţiilor anglo-române; III – Evoluţia raporturilor anglo-române între 1936 şi 1939. Aspecte inedite; IV – Marea Britanie şi România în ajunul celui de-al doilea război mondial.

De un mare interes şi cu o importantă pondere în economia lucrării se dovedesc, nu mai puţin, Concluziile, Bibliografia şi cele 25 de Anexe.

Relevând faptul că apreciem toate compartimentele lucrării, subliniem ca fiind cele mai dense şi mai interesante, impunându-se, prin originalitate şi calitatea demersului ştiinţific întreprins, capitolele II, III şi IV. Nefiind cazul să detaliem, subliniem că Marusia Cîrstea, în baza cercetărilor anterioare şi a unei noi lecturi a bibliografiei şi surselor, reuşeşte să sublinieze consecinţele, ample şi de esenţă, ale demiterii lui N. Titulescu de la conducerea diplomaţiei României la 29 august 1936 pe planul diplomaţiei europene şi, cu atât mai mult, asupra legăturilor dintre Bucureşti şi Londra, iar, în ultimă instanţă, asupra orientării politicii externe a României în condiţiile ascensiunii puterilor fasciste pe plan european. „Prin demiterea strălucitului diplomat – consideră Marusia Cîrstea –, se efectua nu o simplă remaniere guvernamentală, ci, pe un plan mult mai vast, se făcea un pas, important, ce punea capăt unei epoci – aceea a securităţii colective, dominată de forţa dreptului asupra dreptului forţei, inaugurându-se concomitent epoca actelor agresive ale statelor fasciste şi a politicii de conciliere, în sensul ei deplin, a Puterilor Occidentale…”.

Apreciem, în context, ca fiind deosebit – prin specificul şi „greutatea” problemelor abordate, cât şi prin valoarea şi cantitatea documentelor inedite valorificate – capitolul III ce stăruie asupra conţinutului raporturilor anglo-române pe coordonatele esenţiale (politico-diplomatic, economic şi militar) ale deceniului al IV-lea al veacului trecut. Spre exemplificare, autoarea reţine, cu discernământ, momentele care au marcat derularea evenimentelor către războiul mondial din 1939-1945, orientarea fermă a Bucureştilor spre o politică de colaborare cu Londra şi Paris, „avantajele” şi, cu prioritate, erorile aşa-numitei „politici de conciliere”, care, în ultimă instanţă, a înlesnit acţiunile lui Adolf Hitler de declanşare a ostilităţilor la nivel european şi, apoi, mondial, începând cu 1 septembrie 1939.

Ultimele luni de pace şi începutul celui de-al doilea război mondial, evoluţia raporturilor anglo-române în context fac, cum este şi natural, obiectul celui de-al IV-lea capitol. Principalele evenimente tratate sunt, în ordine cronologică, faimosul caz Viorel Virgil Tilea; garanţiile franceze şi britanice acordate Poloniei, Greciei şi României; rostul pactului sovieto-german din 23 august 1939 în politica europeană; declanşarea războiului şi atitudinea României în context sau, în sfârşit, proclamarea neutralităţii României în război vizavi de implicarea Marii Britanii în ostilităţi. Cazul Tilea este abordat în detaliu – origini şi condiţii, desfăşurare şi consecinţe, Marusia Cîrstea reţinând pe bună dreptate: „Moment de seamă al relaţiilor internaţionale din ajunul celui de-al doilea război mondial, episodul Tilea a constituit un capitol marcant al raporturilor anglo-române din clipa de răscruce al anului decisiv 1939 pentru destinul păcii europene”. În ceea ce priveşte „garanţiile” anglo-franceze de la 31 martie şi 13 aprilie 1939, autoarea le dezvăluie sensul şi utilitatea pentru cauza păcii europene şi, îndeosebi, pentru securitatea statelor interesate (Polonia, Grecia şi România), dar şi imposibilitatea traducerii lor în viaţă, fapt constatat în mod clar în lunile septembrie-decembrie 1939. În interpretarea faptelor, Marusia Cîrstea apelează, cu bune rezultate, la o excelentă sinteză, depistată în arhivele din Bucureşti, întocmită de diplomatul Alexandru Cretzianu despre raporturile anglo-române dintre 1920 şi 1941. Este natural să nu fi scăpat atenţiei Marusiei Cîrstea efectele negative devastatoare ale pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939 atât pe planul politicii europene, cât şi pe acela al raporturilor anglo-române, în mod special în ce priveşte izolarea cvasi-totală a României în faţa ofensivei totalitarismelor de stânga ori de dreapta (U.R.S.S., Germania, Italia şi Ungaria). În final, autoarea surprinde trăsăturile fundamentale ale faptelor şi fenomenelor analizate, considerând, fără greş, că, „în contextul gravelor evenimente din toamna anului 1939 şi prima jumătate a anului 1940, România a căutat în permanenţă protecţia Marilor Puteri Occidentale – Marea Britanie şi Franţa. De asemenea, guvernul român a iniţiat noi acţiuni pentru acorduri politico-diplomatice, economice şi militare vizând consolidarea integrităţii ţării. Încă de la 28 august 1939, prin telegrama cifrată nr. 33 903, adresată Londrei şi Parisului, Grigore Gafencu, definea cu precizie ţelurile diplomaţiei Bucureştilor, şi anume: menţinerea integrităţii hotarelor şi a independenţei naţionale; respectarea tuturor angajamentelor politice şi militare contractate; eforturi în vederea apropierii statelor Înţelegerii Balcanice; politica de destinderea faţă de Ungaria şi Bulgaria, care, pentru moment, păreau dornice să-şi păstreze neutralitatea”.

Concluziile lucrării reţin şi ordonează elementele de bază care au marcat evoluţia raporturilor anglo-române în perioada studiată. Desprindem din volum faptul că „obiectivul principal al politicii externe a României pe tot parcursul perioadei interbelice a constat în menţinerea frontierelor trasate la sfârşitul primului război mondial. Politicienii români considerau Franţa şi Marea Britanie drept principalii garanţi ai Tratatelor de Pace şi se bazau pe ele pentru a contracara ameninţările la adresa statu quo-ului teritorial din Europa de Est care veneau din direcţia Uniunii Sovietice, Germaniei, Italiei şi statelor revizioniste mai mici, Ungaria şi Bulgaria”. Într-o atare configuraţie, Marea Britanie, se înţelege, a jucat un rol fundamental, de unde şi interesul României pentru o strânsă relaţie cu Londra şi, nu mai puţin, cu Parisul.

 Considerăm că temeinicia cercetării este atestată de o bogată şi sistematică Bibliografíe, care, fără îndoială, întregeşte, în chip fericit, volumul. În acelaşi timp, Anexele îngăduie specialistului şi, deopotrivă, cititorului interesat să aprecieze amploarea şi seriozitatea investigaţiilor Marusiei Cîrstea.

Reţinem, dintre opiniile exprimate de specialişti, unele aprecieri formulate pe marginea monografiei recomandate:

Valeriu Florin Dobrinescu: „Lucrarea reprezintă o contribuţie la istoria raporturilor anglo-române de la începutul anilor ’30, ea adăugându-se celorlalte contribuţii realizate în acest domeniu. Bibliografia este bogată, ea conţine numeroase surse inedite aflate în Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe al României, Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Arhivelor Militare Române, Bibliotecii Academiei Române, secţia Manuscrise şi Biblioteca Naţională a României, serviciul Colecţii Speciale. Autoarea nu a omis să utilizeze colecţii de documente tipărite, româneşti, franceze, engleze şi germane, presa vremii, articole tipărite în publicaţii de istorie româneşti şi străine, memorialistică şi lucrări contemporane, precum şi bibliografia specială sau generală. Anexele oferă o notă suplimentară asupra complexităţii raporturilor anglo-române de la începutul deceniului al III-lea al secolului trecut”.

Corneliu Mihail Lungu: „Într-o perioadă în care lucrările, studiile şi articolele cu teme de istorie abordează, de regulă, problemele de după al doilea război mondial, o monografie care îşi propune să trateze relaţiile diplomatice anglo-române în anii premergători izbucnirii celei de a doua conflagraţii mondiale este mai mult decât binevenită. De altfel, chiar în introducerea lucrării autoarea subliniază că problema relaţiilor diplomatice dintre Anglia şi România în intervalul scurt al anilor 1936-1939, marcat de evenimente deosebit de tensionate, constituie o temă de studiu şi de reflecţie nu numai pentru specialişti, dar şi pentru diplomaţi, politicieni şi, nu în ultimă instanţă, pentru oricine este interesat de cunoaşterea trecutului istoric”.

Ion Calafeteanu: „Monografia este pentru istoria noastră deosebit de importantă, pentru că începând din 1936 se schiţează în politica externă a guvernului român o preferinţă pentru o mai strânsă colaborare cu Marea Britanie, în condiţiile în care ocuparea Rhenaniei demonstrase incapacitatea Franţei de a-şi proteja propriile interese. Din 1938 această trăsătură a politicii externe româneşti se va accentua. Autoarea face în Introducere o trecere în revistă a istoriografiei româneşti şi străine consacrată relaţiilor dintre România şi Marea Britanie, începând cu perioada Conferinţei de Pace de la Paris şi până la declanşarea celui de-al doilea război mondial. De asemenea, autoarea tratează evoluţia raporturilor anglo-române între 1936 şi 1939 şi, pe baza unor documente inedite, urmărind dezvoltarea relaţiilor în trei domenii fundamentale: politico-diplomatic, economic şi militar, reuşind să surprindă poziţiile similare sau apropiate ale diplomaţiei româneşti şi britanice privind o serie de evenimente internaţionale, care vor pregăti – în condiţiile unei situaţii internaţionale din ce în ce mai critice – o manifestare tot mai clară a interesului britanic faţă de România şi zona sud-estului european”.

********************************************************************************************************

Marusia Cârstea, Gheorghe Buzatu, Europa în balanţa forţelor 1919-1939, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2007, 600 p.

Recenzie semnată de Georgeta Ghionea

  Lucrarea Europa în balanţa forţelor 1919-1939 ne oferă o imagine globală asupra evenimentelor politico-diplomatice şi militare contemporane, încercând să realizeze un obiectiv mereu actual al istoriografiei noastre, şi anume încadrarea istoriei naţionale în istoria universală. Pornind de la acest deziderat autorii, urmând aceeaşi linie istoriografică iniţiată de N. Iorga, încearcă şi credem noi că reuşesc, să surprindă, – aşa cum se exprima marele istoric, – locul românilor în cadrul vieţii de obşte a lumii şi felul în care aceştia au înrâurit istoria universală.

Autorii, Maria Cârstea şi Gheorghe Buzatu, au căutat să analizeze cele mai semnificative aspecte ale istoriei europene, acordând atenţie şi faptelor foarte importante, ca şi acelora de mai mică importanţă.

Structurată în trei părţi, cartea cuprinde nu mai puţin de 20 de capitole. Baza documentară a cărţii este remarcabilă, reuşind să aducă un important aport în ceea ce priveşte stadiul relaţiilor internaţionale europene între anii 1919-1939. Autorii au valorificat documente provenite din biblioteci şi arhive interne şi străine (Iaşi şi Bucureşti, Paris, Nantes, Londra, Oxford, Cambridge, Moscova, Washington, Boston, New York, Berlin etc.), volume de documente publicate sau corespondenţă publică, enciclopedii, dicţionare, atlase, jurnale personale, memorii, amintiri, biografii şi un număr impresionant de lucrări cu caracter general sau special.

Lucrarea debutează cu un Cuvânt introductiv, în care autorii prezintă în mod exhaustiv stadiul istoriografiei problemei abordate, îşi motivează alegerea titlului, a tematicii lucrării şi a bibliografiei.

În primul capitol, intitulat Europa interbelică. Relaţii internaţionale (1919-1939), cititorul se acomodează cu conceptele – naţiune, regimuri politice, diplomaţie, război, dictatură etc. – care îi îngăduie formarea unei imagini de ansamblu asupra lumii contemporane.

În relaţiile internaţionale interbelice s-au conturat două tendinţe politice: curentul revizionist şi cel antirevizionist. Primul a grupat în jurul său statele nemulţumite de rezultatul tratativelor de pace de la Paris – Germania, Ungaria, Bulgaria, mai târziu Rusia şi Italia, în timp ce cel de-al doilea a grupat statele dornice să menţină statu-quo-ul interbelic – Marea Britanie, SUA, ţările Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice.

Evoluţia contradicţiilor dintre Marile Puteri, dintre acestea şi statele mici şi mijlocii au creat necesitatea pentru unele ţări de a încerca să-şi asigure securitatea şi integritatea teritorială prin unificarea forţelor în cadrul unor organizaţii defensive regionale. Astfel, în anul 1921 a luat naştere Mica Înţelegere, alianţă defensivă, formată din Cehoslovacia, Iugoslavia şi România. Politica externă a Micii Înţelegeri a urmărit, până la dispariţia sa, în 1938, să combată acţiunile statelor revanşarde, acţiuni care contraveneau intereselor sale.

Eforturile diplomaţiei europene, de a încheia un tratat general de asigurare a păcii, au culminat cu semnarea Pactului Briand-Kellogg (27 august 1928), care prevedea renunţarea la război ca instrument al politicii naţionale şi cu protocolul de la Moscova (9 februarie 1929).

În perioada 1930-1939, lupta dintre Marile Puteri pentru piaţă de desfacere, sfere de influenţă şi reîmpărţirea lumii s-a acutizat. În faţa puterilor revizioniste – Germania şi URSS – Marea Britanie şi Franţa au depus eforturi de a respinge războiul şi de a rezolva diferendele numai prin mijloace paşnice (p. 42). Dintre acţiunile iniţiate de Marile Puteri în perioada la care ne referim, autorii amintesc: Conferinţa dezarmării de la Geneva (1932), încercarea de rezolvare a plăţii reparaţiilor şi datoriilor de război, definirea noţiunilor de agresor şi agresiune, organizarea unui sistem de securitate colectiv. Totodată, împotriva agresiunii şi revizionismului, statele mici şi mijlocii au constituit un nou organism regional: Înţelegerea Balcanică, organism menit să apere statu-quo-ul postbelic.

În finalul capitolului autorii insistă asupra a două momente importante din cadrul relaţiilor internaţionale: ocuparea zonei demilitarizate a Renaniei (1936) de către Germania, actul fiind considerat „un punct de cotitură în istoria interbelică”, deoarece reprezintă „finalul planurilor de securitate concepute după primul război mondial” (p. 56) şi asupra crizei cehoslovace (1938), moment ce a pus capăt „echilibrului de forţe în Europa” (p. 64), aşa cum fusese el stabilit de Tratatele de Pace de la Paris din 1919-1920. Eşecul obiectivelor propuse pentru păstrarea statu-quo-ului interbelic a determinat, în cele din urmă, declanşarea celui de-al doilea război mondial.

În următoarele capitole, autorii ne propun o reconstituire a epocii 1919-1939. Astfel, au fost analizate politica internă şi externă a Franţei, Marii Britanii, SUA, Germaniei, Rusiei, Italiei, Europei est-centrale, Europei de sud-est, Peninsulei Iberice, Europei de Nord, Chinei, Japoniei, Americii Latine, Africii, Australiei. În cadrul politicii interne, autorii insistă asupra crizei economice (1929-1933), care a afectat economia ţărilor lumii şi a modului în care guvernele au înţeles să intervină pentru ieşirea din criză. În ceea ce priveşte politica externă se revine asupra momentelor importante care au marcat anii 1919-1939, şi anume: realizarea unei politici de securitate colectivă, lupta pentru sfere de influenţă, pentru formarea imperiilor coloniale sau înarmare.

Partea a doua a lucrării este consacrată politicii externe a României în epoca interbelică. Autorii se opresc, în capitolul Europa şi România sub blestemul realităţilor geopolitice, la „rolul şi locul factorului rusesc asupra orientării de ansamblu a României în relaţiile internaţionale” (p. 347). În cursul veacului trecut, conflictele locale sau generale, care nu au ocolit România, au pus în discuţie rolul factorului geopolitic în determinarea evoluţiei acestei zone şi a istoriei ţării. N. Iorga a insistat, în operele sale, asupra acestui factor, cercetând evoluţia raporturilor ruso-române până la 1877-1878 şi cooperarea politico-militară din vremea celui de-al doilea război mondial. Vecinătatea cu Rusia a fost o constantă, care a surescitat atenţia specialiştilor: N. Titulescu, N. Iorga, C. Stere, I. G. Duca, Gh. I. Brătianu, Simion Mehedinţi, I. Simionescu, I. Conea etc.

Personalitatea şi activitatea lui Nicolae Titulescu, demersurile şi declaraţiile sale, comentariile asupra omului şi operei sunt numai câteva subiecte pe care ni le propun autorii în capitolul Destinul Europei: Organizarea şi salvgardarea păcii, în viziunea lui N. Titulescu. Autorii dezvăluie cititorului o bogată bibliografie, amintindu-ne că activitatea lui Nicolae Titulescu „constituie unul din capitolele de excepţie şi de reper în evoluţia diplomaţiei româneşti şi universale” (p. 386).

În capitolul România şi Marile Puteri în ajunul celui de-al doilea război mondial, autorii analizează obiectivul central al politicii externe a României în perioada interbelică: menţinerea statu-quo-ului teritorial. Cauzele imediate şi condiţiile izbucnirii celui de-al doilea război mondial sunt însoţite de documente ilustrative corespunzătoare subcapitolului: Relatarea evenimentelor din luna martie 1939 – Memoriile lui V. V. Tilea.

Capitolul intitulat Târgurile otrăvite ale veacului XX: Hitler-Stalin (1939), Churchill-Stalin (1944) şi Roosevelt-Churchill-Stalin (1945), ne prezintă etapele semnării şi anulării Pactului Hitler-Stalin, din 23 august 1939, şi a protocolului său secret, care au servit drept „fundament pentru izbucnirea celui de-al doilea război mondial” (p. 416). În vara anului 1940, România Mare s-a prăbuşit, pierzând o treime din teritoriu şi din populaţie (100.000 km2 şi 7.000.000 milioane de locuitori în majoritate români). Materialul dezbătut este însoţit de un număr mare de anexe (50), care vizează încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov şi acţiunile de declanşare ale celui de-al doilea război mondial.

Bogatul material bibliografic, expus de autori în partea finală a lucrării, vine să completeze şi să înlesnească problemele abordate şi să facă realitatea istorică inteligibilă pentru cei interesaţi de expunerea de faţă.

În concluzie, putem afirma că lucrarea, pe care am prezentat-o în rândurile de mai sus, reprezintă o contribuţie utilă şi interesată la o mai bună înţelegere a relaţiilor internaţionale europene din perioada 1919-1939, contribuind la o profundă cunoaştere a acţiunilor statelor europene, şi nu numai, din perioada respectivă, şi a rolului pe care statul român l-a jucat în cadrul acestor relaţii. Menţionăm că, anexele, bibliografia, indicele de nume şi cronologia evenimentelor dintre anii 1919-1939, expuse de cei doi autori, sporesc ţinuta ştiinţifică a lucrării, făcând-o utilă atât elevilor şi studenţilor, cât şi profesorilor de istorie.

 Lucrarea reprezintă, neîndoielnic, un progres şi un important punct de reper pentru toţi cei care se ocupă de istoria relaţiilor internaţionale din perioada 1919-1939.

********************************************************************************************************

Publicat on 10 Februarie 2010 at 16:03  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://csricraiova.wordpress.com/noutati/publicatii/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: